x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Dumnezeire

0
Autor: Dana Andronie 04 Aug 2008 - 00:00

Prin natura vieţii, este un deschizător de drumuri. Prin muzica sa, îşi doreşte să facă parte din dumnezeire.



Prin natura vieţii, este un deschizător de drumuri. Prin muzica sa, îşi doreşte să facă parte din dumnezeire.

Mama lui Mircea cînta la ţambal clasic şi la pian. Şi tatăl era un foarte bun cîntăreţ. Iar el, Mircea Florian, a devenit "tăticul folkului".


  • Jurnalul Naţional: Te deranjează că ţi se spune aşa?
Mircea Florian: Nu mă deranjează. Fiindcă în parte e chiar adevărat. N-am ce face, ăsta e totuşi adevărul... istoric. Sînt "tăticul folkului", dar între timp m-am mai şi schimbat.


  • Te-ai transformat. Dar folkul a rămas.
Da. Încă de la începuturi tînjeam după dinamism.


Vîrf de lance

  • E o cămaşă prea strîmtă folkul?
Nu e prea strîmtă, e foarte frumoasă şi foarte bună. Dar, din cînd în cînd, simţi nevoia să faci o chestie care să capete amploare sonoră. Să poată fi foarte piano sau pianissimo şi, în acelaşi timp, să poată fi şi foarte folk.
Muzica are multe dimensiuni. Una dintre dimensiunile ei foarte importante este dinamica. Nimeni din zona mai de consum în sensul bun al cuvîntului nu prea ţine cont de asta. Ori cîntă tot timpul foarte tare ori foarte soft. E ca şi cum te-ai uita numai cu un ochi.
Eu mă folosesc de tot ce are mai bun folkul, de rostirea poeziei într-o anumită intimitate. Nu uit nici de avantajele pe care mi le dă cîntatul în forţă, care vine din rock. Folosesc aceste date aşa cum ar trebui să le folosească toată lumea.


  • Cum ai fi descris folkul acum 30 de ani şi cum l-ai descrie acum?
Şi atunci şi acum e încercarea de împlinire a unui deziderat pe care omul îl are de foarte multă vreme: să împletească poezia cu muzica. Pentru a defini folkul, mie îmi place să folosesc termenul "melopee". Pînă la urmă acesta conţine şi "melos" şi "poiein" care în limba greacă înseamnă "cîntec" şi "a face". (n.r. – melopee este arta declamaţiei la vechii greci; arta de a compune muzică).


  • Te zbaţi să nu intri în rutină? Mulţi nu reuşesc...
E greu să cînţi aceleaşi piese de o sută de mii de ori, dar la urma urmei, asta vrea publicul. E un cerc vicios. Ştiu oameni din branşa asta, colegi de-ai mei, care se chinuiesc destul de tare să-şi înfrîneze pornirile creatoare. Şi n-o fac dintr-un motiv simplu: lumea îi cheamă cu "acele" piese şi cu nimic altceva. Eu încerc să sparg nişte tipare. Într-un fel, eu mi-am asumat rolul de vîrf de lance. Nu e un rol pe care-l interpretez de ieri, de azi, ci de 30 şi ceva de ani încoace. Cred că, prin natura vieţii, sînt un deschizător de drumuri.


"Nu cînt în acordajul nimănui din ţară"

  • Cînd ai apucat-o pe calea muzicii?
Cînd aveam 5 ani, mama a cumpărat un pian cu coadă din Viena. Spre disperarea mea, au urmat ore de studiu. Uneori trebuia să mă culeagă din vîrful brazilor pentru a fi prezent la lecţie. La 10 ani m-am apucat de saxofon şi de tot felul de instrumente de suflat. La 12 ani, am trecut la chitară. De la un prieten de-al tatălui meu, pictorul Ion Popdan, care este o personalitate a oraşului Satu-Mare, am luat cîteva ore de chitară. Îl apreciam, îmi plăcea. Era clar că se pricepea, dar nu voiam să cînt ceea ce ştia el, ci ceea ce voiam eu. Şi atunci, l-am trădat, dar a fost spre binele meu.
Aşa mi-am găsit calea. El m-a învăţat că instrumentele, mai ales chitara, nu trebuie să le ţii legate de un anumit acordaj. Acordajele aduc foarte multe avantaje, dar şi foarte multe dezavantaje. Eu nu cînt în acordajul nimănui de aici din ţară. Mi-am acordat chitara într-un fel special, care nici în Anglia nu se mai foloseşte. S-a folosit cîndva, acum cîteva sute de ani.


  • Ai vreo limită în actul creativ?
Nu. Şi este un mare avantaj. Am fost liber şi înainte de Marea Răzmeriţă (n.r. – Revoluţia din 1989), ceea ce m-a ajutat foarte tare să supravieţuiesc.


  • Comunici cu Dumnezeu prin muzica ta?
Da. Îmi doresc, prin muzica mea, să fac parte din dumnezeire.


"Folkul a început să crească. E ca o pîine ce dospeşte graţie nouă, folkiştilor, care sîntem nişte brutari, dar şi datorită publicului. Reacţia publicului contează enorm. N-ai ce face fără mîncătorii de pîine. Cîtă vreme brutarul nu devine un arivist, un egoist, un hoţoman, un şmecheraş, totul e în regulă. Chiar dacă folkul e mult mai curat decît ce se întîmplă în general pe piaţa muzicală, uneori uităm că trebuie să creăm o pîine sănătoasă"
Mircea Florian
Citeşte mai multe despre:   folkul,   folk you! 2008 - 4 august 2008

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de