Întuneric şi lumină

Viaţa lui George Nicolescu spusă de el însuşi e savuroasă ca o poveste din "1001 de nopţi". Nu prin spectaculosul epic, ci prin umorul povestitorului.

Părinţii lui se numeau Constantin şi Elena. Mai are trei surori, Rodica, Tanţa şi Mariana, el fiind mezinul. Mama lor era foarte frumoasă şi avea o voce extraordinară. Se pare că de la ea a moştenit George Nicolescu talentul. Tatăl lui era un mic patron. Construia trăsuri şi şarete. Venirea pe lume a lui "Georgel"a fost bucuria familiei şi jucăria surorilor, care aveau, în sfârşit, un frăţior. La patru luni, părinţii au aflat însă că băiatul nu vede. Pe la patru-cinci ani au aflat, în schimb, că are darul cântecului. A trebuit să plece de mic de acasă (la şapte ani), pentru a umbla ba prin spitale, ba pe la şcoli de nevăzători. Când la Cluj, când la Bucureşti...

GEORGE... KENT
Contactul adevărat cu muzica l-a avut la Cluj, unde participa la spectacole, la Palatul Culturii, cu copiii nevăzători. Erau foarte bine primite de public. În 1970 a participat la Festivalul "Tinereţe pe portative". A luat premiul întâi. "Primul meu premiu întâi! - se amuză artistul. Pe urmă am prins gustul. În primăvara lui '72 am participat la Festivalul «Primăvara studenţească» la Iaşi. Am cântat o piesă a lui Grigoriu numită «Amurgul» şi o piesă a lui Albano - «Pensando a te». Bineînţeles, în limba română, că n-aveam voie să cântăm în italiană... Şi am luat din nou premiul întâi. George Grigoriu era în juriu. I-a plăcut vocea mea pentru că, atunci când l-am întrebat dacă e dispus să colaborăm cumva, adică să-mi dea piese să le cânt, a spus DA. Pe urmă m-am dus la el acasă cu o sticlă de whisky românesc care se numea «Veritas». M-a întrebat: «Ce să fac eu, mă, cu ăsta? Să-ţi dau cu el în cap?». Iar eu i-am răspuns: Nu. Mai bine îl daţi pe gât".

După acest schimb de replici, George Grigoriu i-a prezentat primele două piese pe care avea să le cânte George Nicolescu: "Eternitate" şi "Te-aşteptam, marea mea iubire". La înregistrare, care se întâmpla la sfârşitul lui '72, Grigoriu i-a dat lui Nicolescu un pachet de Kent şi o ciocolată nemţească... "Îţi dai seama, să fii student şi să-ţi dea cineva aşa ceva, la vremea aceea, era aproape de neimaginat - se minunează şi acum George. Şi să ţi le dea chiar George Grigoriu!"... În următorii ani, compozitorul a făcut pentru el încă patru piese: "Şi cântau mandoline", "Melancolii", "Drumul spre fericire" şi "Cer şi pământ". "În acest timp eu eram deja student. Intrasem în 1972 la Filologie - franceză-română. Am intrat al 24-lea din 400, cu media 9,12... Şi, ca student, începusem colaborarea cu diverse trupe studenţeşti, Capitol, Sideral şi, mai ales, cu trupa de nevăzători Optimiştii. Prin '74 mi-a apărut şi primul disc la Electrecord, cu patru melodii: "Drumul spre fericire", "Te-aşteptam, marea mea iubire", "Şi cântau mandoline" şi "Melancolii". Cam în acelaşi an a apărut şi "Eternitate", pe un disc care se numea "De la o melodie la alta". Prima sa apariţie la televizor a fost la 29 ianuarie 1973, cu piesa "Eternitate". Cel care l-a prezentat a fost Florin Piersic.

NUNTA SAU PĂUNESCU
La Cenaclul Flacăra a ajuns în 1981. "Cel care mă propusese lui Păunescu şi insistase să cânt în cenaclu fusese Gil Dobrică. Dar, când am primit un telefon de la Constantin Balaciu, care era un fel de mâna dreaptă a lui Păunescu, să mă prezint acolo la o anumită dată, i-am spus că nu pot pentru că sunt la o nuntă. S-a supărat Păunescu atunci şi mi-a spus că nu mai am ce căuta în cenaclu. Dar, la vreo trei săptămâni, a venit cenaclul la Buzău. Eu m-am dus să-l văd pe Gil Dobrică, fiind prieten cu el. Gil m-a şi dus la Păunescu. În sfârşit, m-a audiat Victor Socaciu şi seara am cântat. A fost un succes fulminant. Adrian Păunescu m-a declarat atunci membru permanent al Cenaclului Flacăra".

George Nicolescu a rămas în Cenaclul Flacăra un singur an - până în 1982. A revenit la Păunescu după 1990, la "Totuşi iubirea". "Dar acum, după moartea Tatianei Stepa - spune el - parcă nu mi-aş mai vedea rostul acolo."

"Când venea cineva pe la noi, tăticu' mă punea să cânt. Şi eu nu voiam. Şi el se supăra: Mă, de ce nu vrei, mă, să cânţi? Se supăra des tata, dar niciodată nu m-a bătut. Niciodată."

"Bocăneţ făcuse pentru «Eternitate» un fel de videoclip, în care apăream eu cu ochelari negri. Cineva «deştept» a zis că filmul e şocant, iar difuzarea lui - gafa lunii ianuarie."
George Nicolescu