Suflet de aur

Gil Dobrică i-a lăsat căntăreţului Ion Popa o moştenire nepreţuită: propriii prieteni.

Gil Dobrică i-a lăsat căntăreţului Ion Popa o moştenire nepreţuită: propriii prieteni.

Ion Popa l-a cunoscut pe Gil Dobrică acum patru ani, la Scorniceşti. "A crezut atunci că sunt Tudor Gheorghe", mărturiseşte căntăreţul, "pentru că am stilul său". Au urmat concerte in toată ţara. "Gil m-a luat cu el peste tot pe unde a căntat: la Buzău, Ploieşti, Moreni, in cluburi şi, mai ales, pe Litoral. Dacă nu-l intălneam şi acum aş fi fost in Izbiceni (Olt), la legat de pătlăgele (n.r. - roşii)", spune Ion Popa. "In vara lui 2005 m-a recomandat chiar şi lui Traian Băsescu. Eram pe Litoral, dar căntam in locuri diferite. Mi-a dat telefon să vin la el, pentru că apăruse preşedintele. Nici nu m-am găndit la preşedintele ţării, credeam că e vreun boss de pe la vreo bancă. Surpriză! Era chiar Băsescu. «Dle preşedinte, a spus Gil, vă rog să-l ascultaţi pe Ionel, să vedeţi cum căntă!». Aşa mă recomanda, şi nu a făcut asta doar atunci, ci mai ales in faţa celor care puteau să mă ajute muzical. Cănd un artist de calibrul lui te prezintă, toată lumea te ia in seamă, atragi automat atenţia. Datorită lui sunt azi cunoscut şi am contracte in toată ţara. I-am cunoscut pe oamenii cei mai apropiaţi de el: Raul Păltineanu, George Stanca, Roto Rizia, Grădişteanu şi alţii. Mi-a «imprumutat» şi mie prietenii lui, asta da moştenire!", spune cu recunoştinţă Ion Popa.

PENTRU OAMENII STRĂZII. Gil Dobrică l-a găzduit pe Ion Popa o lună şi jumătate in garsoniera sa de lăngă Palatul Telefoanelor. "In timpul lucrărilor de la Hotelul Novotel se tot plăngea de zgomot, spunea că il terorizează cu pichamărele. Stănd in aceeaşi casă cu el, l-am cunoscut foarte bine, i-am cunoscut obiceiurile. Ii plăcea mult să se plimbe. Mă ruga să-i iau ziarele dimineaţa, iar apoi imi dădea bani ca să le cumpăr măncare oamenilor străzii. Ii ştia pe toţi: «Măi Ioane, imi spunea, ia două cornuri bătrănei din Cişmigiu, stă chiar la intrarea in parc. Vezi că altul e in colţ spre Brezoianu», şi aşa mai departe. Cănd ieşeam cu el la plimbare, nu făcea doi paşi, că era recunoscut de unul şi de altul. Era superiubit oriunde se ducea. Iar el işi amintea absolut orice. «Maestre, ii spunea cineva, vă mai amintiţi că aţi căntat la nunta mea, la Arad?» . Gil stătea căteva minute, şi apoi spunea totul cum a fost, cu lux de amănunte. Fantastică memorie avea!", adaugă Ion Popa.

EXPLOZIA DE PE SCENĂ. Gil era un om tăcut, nu vorbea in plus, işi conserva toată energia pentru căntări. "Cănd urca pe scenă exploda, era cu totul alt om, iar cănd cobora intra din nou in tăcerile lui. Litoralul a fost viaţa lui, ii plăcea grozav de mult la mare. In ultimul timp simţea că nu prea il mai ţin puterile să meargă in turnee şi imi zicea: «Nu mai pot». Avea un dar fantastic să mă motiveze, să facă să-mi treacă tracul de scenă. Lua o poziţie de gardă, ca la box, şi imi zicea zămbind: «Mă, dacă-ţi dau una...»." I-a iubit enorm pe copiii mei, imi spunea să-i iau şi pe ei la mare, cănd aveam căntări cu el. Era o plăcere să stai de vorbă cu Gilică, găsea căte ceva să descreţească fruntea oricui. Şi mai avea o calitate: simţea omul, işi dădea seama imediat cine era din interes lăngă el. Şi nu avea texte cu astfel de persoane. L-am iubit şi-l iubesc ca pe Dumnezeu, ca pe părinţii mei. A lăsat un mare gol in lumea asta", spune cu tristeţe Ion Popa.