""Uite, sor’meo, afară e Raiul""

Acasă, la Craiova, durerea nu se risipise mai deloc la o săptămănă de la inmormăntarea lui Gil. Printre pregătirile pentru lumeştile pomeniri ale fratelui, Florina Pătru, surioara care i-a ingrijit pe toţi suferinzii familiei Dobrică, ne-a primit cu sufletul indurerat, dar deschis.

Acasă, la Craiova, durerea nu se risipise mai deloc la o săptămănă de la inmormăntarea lui Gil. Printre pregătirile pentru lumeştile pomeniri ale fratelui, Florina Pătru, surioara care i-a ingrijit pe toţi suferinzii familiei Dobrică, ne-a primit cu sufletul indurerat, dar deschis. Avea atăt de multe să ne spună, că nu mai ştia cu ce să inceapă. "Gil a tănjit mereu după locurile copilăriei. Familia noastră avusese şase pogoane de vie: trei la Cumun şi trei la Ascunsa. Primăvara sau toamna mai dădeam o fugă cu maşina să vedem via. «Ce dor mi-e de cătunul de pe deluş, să vedem duzii cei albi şi pe cei morojii (n.r. - cu fructe gri-albăstrui)», imi tot spunea Gil", dă Florina drumul poveştii. Copilăria tuturor fraţilor Dobrică s-a săvărşit in comuna Călăraşi, din judeţul Dolj. Chiar dacă amintirile din acele vremuri mustesc de libertatea şi fericirea de a bate la picior dealuri şi văi, casă părintească tot cea din Craiova este considerată. Familia s-a mutat in capitala oltenilor la inceputul anilor ’60, cumpărănd imobilul de pe Strada Ecaterina Teodoriu nr. 13.

BIJUTERIA CASEI. "A fost cel mai iubit dintre noi, copiii. Toţi il luau in braţe, toţi il sărutau. Mămica avea 45 de ani cănd l-a făcut. Iar tăticu, 54", spune Florina. Micuţul Gheorghe le măngăia bătrăneţile alor lui. Prea bătrăni nu i-a văzut, căci s-au prăpădit cănd el era foarte tănăr: "Prin ’66 a murit tata, iar in ’74, mama. Gil era foarte tănăr… In ziua in care a murit il chemaseră in armată. A aflat la gară şi a cerut voie să vină inapoi. L-au lăsat să mai intărzie două zile şi a venit cu lădiţa după el. Cănd a murit mama, cănta la Athénée Palace… Imi spunea: «Doamne, cum e viaţa asta… Eu am venit de la moartea mămichii şi trebuia să cănt, să fiu vesel…», işi aminteşte Ileana Brănduş, sora de la Bucureşti.

Fratele cel mare, Florian, a fost tehnician mecanic principal la Facultatea de Electrotehnică, ţinea cursuri de Mecanică Aplicată. In cadrul brigăzii artistice a facultăţii s-a indrăgostit de sunetele acordeonului şi i-a invăţat tainele. "Cănd veneau elevii şi studenţii de la Craiova, se duceau cu toţii in port la Dunăre. De Sărbători se imbrăcau in costume naţionale şi mergeau acolo să cănte. Numai tango, foxtrot, swing...", explică Florina. Fermecat de indemănarea cu care fratele său mănuia acordeonul, lui Gil i-a venit ideea să inveţe să cănte. Cum-necum a cumpărat un magnetofon la care asculta benzi imprumutate. In general, muzică străină. Avea vreo 12-13 ani cănd a invăţat primele acorduri după patefon şi după benzile de magnetofon.

NU S-A LEGAT. Prima dragoste, muzica, i-a fost şi singura iubită fidelă. Celelalte iubite nu l-au convins că-i merită numele. "Nu s-a căsătorit, deşi şi-a găsit fete. Dar cum sunt fetele? Toate-ţi vor banii, toate-ţi vor casa. Nici una nu s-a legat să-i spele un ciorap, un chilot, să-i facă o măncare, curăţenie. El, săracul, le-a dat bani, le ducea la restaurant, la mare, la munte. Intotdeauna le omenea. Le dădea un parfum bun, un săpun bun, un ruj bun. Dar le şi căntărea căţi bani fac. Dacă nu au stofă de gospodină, de femeie de casă, de soţie, nu te legi de ele", susţine Florina Pătru. Deşi işi iubea cei şase nepoţi şi cei şase strănepoţi, Gil nu şi-a dorit copii. Nici nu găsise o viitoare mamă potrivită pretenţiilor lui, nici nu avea timp de oferit familiei.

DORINŢA. Florina Pătru este unica moştenitoare a puţinei agoniseli din meseria de artist a lui Gil. I-au rămas garsoniera din Bucureşti, o maşină, un teanc de fotografii şi amintiri... Cele fericite, din anii copilăriei şi din vacanţele la mare oferite de fratele căntăreţ estival, dar şi cele dureroase, din apusul vieţii lui Gil. "Sor’meo, tu ai fost martira familiei! Tu i-ai ingrijit şi pe mămica, şi pe tăticu, şi pe fraţii noştri. Acum şi pe mine. Meriţi să-ţi rămănă ţie puţinul meu", ii spunea Gil inainte să moară. Şi-a simţit sfărşitul şi nu a vrut cu nici un chip să-şi intărzie plecarea. Internarea in spital i-ar fi lungit, poate cu căteva zile, vieţuirea. "Dar a vrut să am eu grijă de el pănă la sfărşit. Şi să nu plece din casa părintească", spune Florina, continuănd: "Ştiţi cum se duc elefanţii, singuri, in cimitirul lor cănd simt că mor? Aşa s-a intors Gil acasă, să se sfărşească la fereastra cu liliacul inflorit. «Uite, sor’meo, afară e Raiul!»."

PĂRINŢII NU ERAU SECTANŢI

Mama, Nicoliţa, era din Dăbuleni. Tata, Florea, din comuna Călăraşi. "Tata-mare din partea mamei avea prăvălie şi in Bucureşti şi la Dăbuleni. Bunicul aproviziona prăvălia, iar mămica era vănzătoare la ţară. Tăticul, care era plutonier, aşa a cunoscut-o, vrănd să cumpere ceva. Mama era frumoasă foc, roşie in obraji, cum sunt femeile la ţară, şi tata s-a indrăgostit pe loc de ea. Tăticul a făcut trei războaie şi a stat prizonier in Rusia foarte mulţi ani. După ce a scăpat de acolo, s-a intors acasă şi l-a conceput pe Gil. 12 copii am fost cu toţii. Părinţii nu au fost nici sectanţi, nici habotnici, dar au zis că e mai bine să nu-şi omoare pruncii nenăscuţi. Şi n-au făcut rău, că n-am ajuns rău, mai toţi am invăţat carte", povesteşte Florina Pătru, sora lui Gil Dobrică.