x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Resursa lui fundamentală era omenia

0
Autor: Daniela Cârlea Şontică 16 Feb 2009 - 00:00

Literatura română are şansa marii prietenii dintre Grigore Vieru şi Adrian Păunescu, iar Jurnalul Naţional, şansa şi mai mare de a consemna mărturia acestei profunde legături de spirit şi neam, care aduce mai aproape partea dreaptă şi partea stângă a Prutului.



† Când l-aţi cunoscut pe Grigore Vieru?
Adrian Păunescu: Senzaţia mea acum, când Grigore Vieru nu mai e, rămâne aceea că ne cunoaştem de când lumea, că între noi s-au adunat şi au rămas intacte toate punţile şi că e un anumit destin în felul de a se păstra şi dezvolta prietenia noastră. Totuşi, una dintre datele pe care le ţin minte este cea din 1988 când, în această casă i-am întâlnit pe Grigore Vieru şi pe Ioan Alexandru, marii poeţi din generaţia mea, şi pe nedrept pierduţii poeţi de vârf ai acestei naţii. Eu eram într-o perioadă grea de marginalizare şi persecuţie, eram înconjurat de microfoane ale Securităţii pe care nu ştiam să le dezamorsez, nici acum n-aş şti, dar cei doi, mari persecutaţi ei înşişi, au venit în casa mea cu gândul de a nu fi străini de istoria care ne lega. Grigore Vieru mi-a povestit atunci cum a făcut el rost de cărţile mele şi de revista Flacăra la Moscova. Nu se găsea revista în Basarabia dar se găsea la Moscova la un chioşc de ziare şi mi-a spus un lucru care m-a bucurat enorm dar m-a şi responsabilizat încă o dată în plus, în relaţiile mele cu Basarabia, mi-a spus că ei au pornit o mişcare naţională urmând exemplul de la Radio România al Cenaclului Flacăra şi că poezia "Măi soldat de grăniceri!", la care avea să-mi răspundă într-o poezie a sa dedicată mie, a făcut ecou la literaţii români răspândiţi în Uniunea Sovietică. Pe atunci, în ciuda opresiunii, în ciuda felului în care se exercita controlul asupra indivizilor şi asupra reacţiilor dintre ei, deşi în mod natural o asemenea presiune asupra oamenilor îi sperie şi îi îngrădeşte şi-i desparte,  replica era tocmai cealaltă: se cunoşteau mai bine oamenii între ei, se căutau şi se găseau, nu mai uşor, dar mai profund. Eu la rândul meu citisem în urmă cu mult timp o carte a lui Grigore dedicată mamei, în alfabet chirilic. Şi îmi dădea aceeaşi impresie pe care mi-o lăsau fotografiile românilor din Ardeal îmbrăcaţi în haine militare austro-ungare. Aşa era poezia lui Vieru în alfabet chiri­lic. Şi el, în poeziile lui tipărite în alfabet chirilic, spunea adevăruri româneşti de o profunzime excepţională şi de un curaj care putea să-l ducă la zid, la Curtea Marţială, pentru că după ce numeroase poezii evocau figura mamei, nevoia fiilor de mama lor, nedreptatea care se face mamei, el venea cu acest vers final, simplu şi genial: "Mamă, tu eşi patria mea!". Era decodarea întregii lui suferinţe, fiindcă el pe de o parte îşi iubea mama de la Pererîta, pe de altă parte îşi iubea mama simbolică - ţara, România - asta a fost una dintre obsesiile poeziei lui. Cine crede că poezia patriotică s-a terminat, că nu mai este un viitor pentru ea, că poezia patriotică este o decoraţiune exterioară, să citească marii poeţi ai veacului al XX-lea, să vadă că Ungaretti, să vadă că Esenin, să vadă că marii poeţi greci, toţi au câte o patrie şi că nici nu le e ruşine s-o cânte şi nici nu se impiedică stilistic în poncife, ei ştiu să fie liberi şi în acelaşi timp să fie subjugaţi nobil de patria lor.

Eu am un curs la studenţii anului terminal de la Jurnalistică, la "Spiru Haret", în care le vorbesc studenţilor despre arta identitară care este una dintre dimensiunile nobile şi eterne ale poeziei. Grigore Vieru a slujit admirabil această artă identitară. Chiar dacă Basarabia nu se va întoarce la patria-mumă în următorii doi, trei, cnci ani, chiar dacă nu se va întoarce, Doamne, fereşte!, niciodată, Grigore Vieru , poetul basarabean, va rămâne în mod ireductibil un mare poet român. Iar poezia patriotică nu e pentru el o glumă, un joc de ţurcă, nu e pentru el o pălăvrăgeală sinonimică şi tautologică, ci un destin, o suferinţă.

Sigur că Maiorescu spunea  la începutul marii poezii româneşti că tema patriei nu face poezia şi aşa e. Asumată ca o temă, nici dragostea nu dă nici un rezultat. Ca şi cum ne-am propune în seara asta să fim geniali sau să fim naturali. Dacă nu ne vine să facem lucrul pe care tematic ne închipuim în zadar că-l vom înţelege şi transcrie, degeaba vom trăncăni. La Vieru poezia e un mod de a se despovăra, o mărturisire, Vieru este unul dintre marii poeţi de dragoste ai lumii, unul care consideră şi poezia patriotică tot poezie de dragoste.

În 1988, când a venit cu Ioan Alexandru în casa mea, erau atât de misterioşi şi de strălucitori în tot ceea ce spuneau încât mi-ar fi fost greu, privindu-i pe cei doi mari poeţi, colegi ai mei, să mă hotărăsc numele căruia să-l pronunţ primul. Erau superbi, eram încă tineri. Sunt, iată, 21 de ani de atunci şi nici unul nu mai este. În ceea ce mă priveşte, şi faţă de Vieru trebuie să-mi fac datoria, pentru că sunt  mai norocos decât el supravieţuindu-i, aşa cum şi faţă de Nichita Stănescu, şi de Marin Sorescu, şi de Ioan Alexandru mi-am făcut datoria, fiind mai norocos decât ei supravieţuindu-le, scriind cartea "Generaţia 60".  Şi trebuie să depun mărturie despre ei, marii poeţi români, egalii, după părerea mea, poeţilor dintre cele două războaie: Blaga, Arghezi, Bacovia, Fundoianu, Pillat, Barbu, Voiculescu, Vinea, Gyr, Crainic, Beniuc.

† Sunt sigură că şi ei ar fi spus la fel despre dumneavoastră sau poate contemporanii chiar au spus...
Grigore are în cartea pe care, la iniţiativa inspirată şi generoasă a lui Ma­rius Tucă, Jurnalul Naţional o va tipări ca antologie, are un interviu final în care sunt numiţi câţiva dintre cei care crede el că ar fi marii poeţi români şi Eminescu începe lista, eu o închei, dar nu contează ce schimb de generozităţi facem noi între noi. Eu sunt convins şi obsedat de faptul că n-am spus destul despre el în timpul vieţii lui. Eu am făcut tot ce se putea face în materie civică. Eu m-am ocupat de adresa lui din buletin, am mai spus asta, el a murit cu adresa aceasta din Dionisie Lupu nr. 84. Deşi avea locuinţă în Bucureşti, nu-şi schimba buletinul. Mai mult decât atât, anual veneau impozitele, suna admirabila femeie, doamna Epuraş de la Uniunea Compozitorilor: "Domnule Păunescu, ce mă fac cu domnul Vieru? Că nu vine". Veneau şi scrisori din ţară. Paul Everac ne-a trimis de Crăciun nişte cărţi, una mie şi una lui, şi au ajuns după moartea lui. Nu am spus tot ce credeam şi cred despre el, înaintea morţii lui. Nu-mi închipuiam eu că în ziua naşterii lui Eminescu, după ce el plecase de la Bucureşti, după ce am stat împreună zile bune, din 24 noiembrie până la 4 decembrie 2008, nu-mi închipuiam eu că va muri aşa Gri­gore! Învinsese toate slăbiciunile fiinţei lui şi, brusc, maşina în care se afla s-a izbit de acel nenorocit de beton! Să ştiţi că noi în revistă (Flacăra lui Adrian Păunescu - n.r.) nu am dat încă toate fotografiile, să vedeţi contextul, acel bloc de beton nu ar fi trebuit să fie în calea maşinii, nu e normal. Colegii şi prietenii noştri de la Chişinău au început să spună că nu este exclus să se fi umblat la maşină. Nu ştiu.

† Au mai fost nişte accidente ale lui dubioase mai de mult....
Au intrat cu maşini în el, a fost bătut cu pietre la Chişinău. În noaptea morţii sale s-a tipărit revista Literatura şi Arta cu răspunsul la noile atacuri cri­minale împotriva lui, că este spion român şi aşa mai departe. Vieru a fost ucis treptat. Dar să ştiţi că n-a fost ucis doar la Chişinău, ci şi la Bucureşti, prin atitudinea ciocoiască, prin atitudinea de proprietari de sclavi pe care o au nişte falşi estetizanţi, căci nu sunt esteţi, pentru că nu au estetică, ar fi prea mult să le cedăm acest drept. Ce-i pot eu spune unui om care nu înţelege că o poezie ca asta pe care o s-o spun eu acum este supremă în materie de estetică? Este un blocat: "Uşoară, maică, uşoară/ C-ai putea să mergi călcând/ Pe seminţele ce zboară/ Între ceruri şi pământ". Şi alte lucruri.

Am reparcurs cărţile lui în nopţile astea cât am lucrat la prefaţă, fără a cita foarte mult din poezii, pentru că e  aici cartea întreagă. Mi-am dat seama că până şi prietenii, şi eu printre aceşti prieteni ai lui, au anumit stil al obişnuinţei, crezi că e în regulă totul, că-l cunoşti, dar nu e chiar aşa. Vieru este mult peste propriile lui aşteptări, citit ca poet, despărţit de om, pentru că omul se află acum în pământul Basarabiei, poezia lui este nemaipomenit de simplă dar genială: "În priviri c-un fel de teamă/  Fericită totuşi eşti / Iarba ştie cum te cheamă,/ Steaua ştie ce gâdeşti". Sau câtă jale găsim în strofa următoare, care-mi aminteşte de filmele lui Loteanu despre Basarabia, filme care mi-au înlăcrimat  tinereţea: "Casă văduvă şi tristă de pe margine de Prut".  Recitind-o, mi-am dat seama că este vorba despre România întreagă, care pare un sat părăsit: "Şi vei tace lung cu mine,/ Cu văz tulbur şi durut,/ Casă văduvă şi tristă,/ De pe margine de Prut". Este o iniţiativă extraordinară a Jurnalului Naţional şi a lui Marius Tucă să-i tipărească o antologie în 50.000 de exemplare înr-o vreme în care poezia iese într-un tiraj 200-300 de exemplare.

† În vremurile acestea este foarte mult...
Eu îmi scot cărţile în tiraje peste medie, dar 50.000 este imens. Asta este şi o răsplată pe care generaţia tinerilor maturi, iată, prin Jurnalul Naţional, o aduce lui Grigore Vieru. Iată alte capete de operă: "Iar de n-au s-auză dânşii/ Al străvechii slovei bucium/ Aşezaţi-mi-o ca pernă/ Cu toţi codrii ei în zbucium".  Gândiţi-vă aşa: 15 ianuarie, Eminescu. "Ştiu: cândva, la miez de noapte,/ ori la răsărit de Soare/ Stinge-mi-s-or ochii mie/ Tot deauspra cărţii Sale".

† Exact atunci a murit.
Exact atunci. Sau: "Toamnă târzie la noi la Lipcani,/ rece ca sfecla de zahăr", asta e fenomenală. Sau "În acceaşi limbă/ Toată lumea plânge,/ În aceeaşi limbă/ Râde un pământ./ Ci doar în limba ta/ Durerea poţi s-o mângâi,/ Iar bucuria/ S-o preschimbi în cânt" sau "Morţii sunt ca nişte copii./ Trebuie să-i strigi/ Seara acasă". Şi eu îmi fac reproşuri că nu i-am spus mereu lui Grigore cât de mare poet este! "Iar buzele tale sunt mamă/ O rană tăcută mereu, mereu presărate cu ţărna/ Mormântului tatălui meu". Auzi? Buzele mamei au ţărâna de la mormântul tatălui lui! "Acuma când nu te poţi, mamă, /De sarea din şale pleca,/ Cine ridică mormântul/ Spre gura uscată a ta?". Alte versuri extraordinare:  "Mamă, tu eşti patria mea" sau "Voi muri se pare pentru a mea lumină/ mă va plânge oare limba cea română?" este o reluare din Nichita cu "mă va plânge limba română". Iată ce zice "Într-un secol grăbit": "Plouă şi umbrela mea e într-un alt troleibuz". Sau nebunia asta: "Pictează-mi o mirişte". Aici este un fel de pomelnic al morţilor şi al suferinţelor. Întâlnirea cu Vieru n-aş putea spune că mi-a modificat viaţa, dar mi-a întărit convingerile. Mi-a subliniat nevoia de a păstra calea pe care mă aflam. Zice Grigore Vieru în interviul de care vă spuneam: "Dacă nu s-au ferit să facă poezie patriotică marii poeţi Eminescu, Coşbuc, Goga, Arghezi, Blaga, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Geo Bogza, Adrian Păunescu, de ce ne-am ruşina noi, ceilalţi?" El se punea pe el la ceilalţi, săracul....

† Era de-o modestie fantastică...
Ia, gândiţi-vă, cum îmi stă mie la judecata de apoi cu această dedicaţie: "Acest popor, Adriane, merită geniul tău, păcat că n-a ştiut şi nu ştie să te apere în faţa nedreptăţilor./ Cu frăţească iubire, /Grigore Vieru, / 22 noiembrie 2002". Asta e valabil mai ales pentru el, n-am ştiut să-l apărăm în faţa nedreptăţilor şi spune asta cineva care a făcut mai mult decât alţii, dar n-a făcut tot ce trebuia să facă. (Aici, Violina Crăcană, secretar de redacţie la revista Flacăra lui Adrian Păunescu, aduce fotografiile făcute de ea, reprezentându-i pe Grigore Vieru, Adrian Păunescu, alţi scriitori şi prieteni. Adrian Păunescu priveşte cu durere chipul dragului său prieten plecat prea brusc dintre noi.)

† Mi-au plăcut acele două întâmplări cu cireşele pe care le-aţi mai povestit, vă rog să le spuneţi din nou.
Noi ne-am întâlnit deseori, iar de la un timp era o întâlnire ca respiraţia. Începuturile prieteniei noastre au fost foarte complexe, am mai povestit asta, o mai spun  încă o dată. Venirea lui Grigore în fruntea unei delegaţii de scriitori din Basarabia la Ion Iliescu în ianuarie 1990 ca să ceară dreptate pentru mine - şi alte lucuri au cerut ei - a fost foarte impresionantă, pentru că foarte mulţi co­legi ai  mei de la Bucureşti uitaseră ce am făcut, unii dintre ei îmi inventau infirmităţi morale. Dar el a făcut acest gest în ianuarie ‚90. Spre sfârşit de mai 1990, a bătut cineva la mine în uşă, avea ceva în braţe, mi-a zis: "Domnu Păunescu, sunt  din Basarabia şi m-a rugat domnul Vieru să vă aduc darul ăsta". "Dar ce este aici?" Nu mi-a spus, a plecat. Am desfăcut pachetul, erau nişte cireşe. Grigore a simţit  nevoia să-mi dea încă o dată semnul prieteniei lui, trimiţân­du-mi nişte cireşe. În august, tot el a creat posibilitatea ca eu să merg în Basarabia, pentru prima oară de la plecarea  cu mama din 1944 din Copăceni (Bălţi), unde mama şi tata fiind învăţători, mă născuseră, ei erau olteni dar acolo m-au născut, pentru că eu după plecarea forţată a mamei din Basarabia într-un tren cu soldaţi români şi unde mă şi pierdusem la un moment dat încât m-au dat din mână în mână soldaţii lăsându-mi amprentele lor pe trup, era prima oară în 1990 când am plecat la Chişinău şi în restul Basarabiei. În anii anteriori acestei etape, de câte ori am încercat, nu am avut voie să trec pe teritoriul Uniunii Sovie­tice pentru că într-adevăr aveam o bogată  activitate antiimperialistă, antisovietică. În august '90, am trecut Prutul, mă aştepta Grigore acolo, care nu era cine ştie ce în materie de rang social, dar avea un halou de lumină, care impunea şi în faţa securiştilor moldoveni şi ruşi. Era Grigore Vieru. Am ajuns acolo şi am participat la Ziua Limbii Române pe care mai târziu au numit-o Ziua Limbii Noastre, când n-a mai fost voie să fie "română". În Piaţa Marii Adunări Naţionale erau zeci de mii de oameni, erau Snegur şi Druc şi ceilalţi, eu m-am dus cu preotul Doru Gheajă din Alba-Iulia, marea voce a Ardealului, cu micuţa Sorina Haşigan din Săliştea Sibiului, cu tânăra mea soţie Carmen şi cu băiatul meu Andrei Păunescu. Am cântat şi recitat în Piaţa Marii Adunări Naţionale inclusiv "Doamne, ocroteşte-i pe români!". Am produs o puternică impresie printre basarabeni, nu numai printre cei din Piaţă, şi printre ceilalţi, pentru că s-a transmis şi la televiziune. Grigore a avut atunci ideea să mergem în satul în care m-am născut şi, împreună cu mai mulţi scriitori, cu Dabija, Cimpoi, am plecat spre Copăceni. Acolo am intrat într-o stare de emoţie fatală, iar din acest motiv şi din altele pe care nu le ştiu, nu sunt sigur, am făcut fibrilaţie şi o dublă pneumonie. La Copăceni, mi-am văzut satul de baştină, cum se spune în Moldova, şi am văzut-o pe fata care spunea că mama i-a fost învăţătoare şi că pe geamul deschis, la orele de clasă, se auzea o voce de copil şi mama îi spunea: "Du-te tu şi vezi că e micuţul Adrian", şi am văzut-o că era acum matură, bătrână, aşa cum sunt femeile din satele româneşti de pretutindeni, au o perioadă de înflorire şi după aceea prin suferinţă şi umilinţe, de felul cum ne purtăm cu ele, ele îmbătrânesc brusc. Şi mi-a spus: "Domnule Adrian, eram în clasă cu mama dumneavoastră şi pe geamul deschis, vi se auzea ţipătul de copil. Doamna mă trimitea pe mine şi de atunci ştiam că veţi fi un om mare". Şi, în hohotele de râs ale celorlalţi, am întrebat-o: "De unde?" "Ţipaţi cel mai tare!".

Toate stările astea, plus ceva ce nu ştiu, ce poate să aparţină unor măsuri de represiune asupra mea, m-au secat şi când am ajuns la Chişinău mi-era aşa de rău că nu mă puteam ridica de pe scaun. Grigore s-a speriat îngrozitor, ca să mă duc la baie m-am sprijinit de el. Şi m-a internat în Spitalul Republican din Chişinău. Acolo am reuşit ca, printr-o răzbunare a destinului, în cele 10 zile, sub tratamentul  atent şi generos al medicilor care nu erau numai români, erau şi ruşi, care s-au purtat foarte frumos, nobil, prin tratamentul lor, am reuşit să mă refac, dar în nopţile acelea de august când era îngrozitor de cald, ei nu aveau aer condiţionat şi bolnavii din tot spitalul deschideau uşile spre coridorul cel mare, iar eu mă plimbam şi-i auzeam văitându-se, cerând ajutor, şi parcă recuperam toată suferinţa lor de atâţia ani, de aproape 50 de ani. Grigore în fiecare zi venea la mine. N-a fost niciodată un om voinic, un sportiv, un performer în materie de condiţie fizică, dar venea în fiecare zi la mine, se îngrijea de viaţa mea, vorbea cu doctorii şi le cerea mai mare sârguinţă, şi mai mare, şi mai mare.

În fine, am plecat însănătoşit, a fost singura dată în viaţa mea când am fost internat într-un spital. După aceea, a continuat relaţia dintre noi, el a venit la Bucureşti, eu n-am mai fost la Chişinău pentru că şi aşa trecusem prin tot felul de dificultăţi la graniţă. Dar în '92, aşa cum povestesc într-un poem pe care eu l-am scris atunci, şi a apărut, şi pe care îl reproduc în prefaţa la carte, în 92, a început să mă obsedeze situaţia soldaţilor români din Transnistria şi i-am zis lui Gri­gore: "Eu vreau să vin la Chişinău, să mergem în Transnistria". El:  "Sigur, a zis, da, sigur", se uita peste Prut la mine aşa, ca la un nebun. Ei bine, m-am dus şi cu stilul meu torenţial şi totalitar, am făcut o echipă cu Grigore, Doina şi Ion Aldea Teodorovici, cu Andrei şi Carmen care, de asemenea erau cu mine, şi s-a adăugat consilierul Vlad Darie al lui Mircea Snegur care a avut generozitatea să ne dea această permisiune. Să ne protejeze nu se prea putea. Ne-am dus la Cocieri şi Doroţcaia, ne-am dus pe cât mai largi arii ale frontului şi în ciuda prescripţiei de a nu spune că suntem români, de a nu vorbi despre România, de a nu vorbi despre unire, la un moment dat, s-a creat o asemenea stare încât  soldaţii prezenţi acolo, supăraţi pe România că nu îi ajută cu nimic, că ei au nişte taburi amărâte şi că nu au arme, că nu au gloanţe, că nu au ghete, erau desculţi, au început să facă tot felul de aluzii. Şi lor probabil că le era frică şi au început să pună flori de sfârşit de mai pe ţevile armelor. Eu am zis: "Înţeleg că dumneavoastră vă gândiţi la «Treceţi batalioane...».  «Da, da!... Treceţi, batalioane române, Carpaţii!». S-a creat hărmălaie şi au început cu toţii să cânte. Şi ei aveau o variantă de cântec pe care voiau să o auzim noi: "Să trecem Carpaţii, să trecem şi Nistrul". Vedeţi că până la urmă substanţa naţională este ireductibilă. Şi am cântat cu toţii, iar la punctul terminus unde eram la cea mai cumplită poziţie de periclitate, pentru că ne aflam la 200 de metri de soldaţii inamici, am fost protejaţi de soldaţii noştri care s-au urcat pe taburi cu spatele la inamic, încât să nu se poată trage în noi, oferindu-se ei primejdiei. Acolo s-au cântat cântece extraordinare, s-a cântat "Când s-o-mpărţit norocu'", lui Grigore îi plăcea mult, ca şi Doinei, de altfel, săraca de ea. Şi s-au modificat versurile: "Când s-o-mpărţit norocu' / Mie mi-o rămas frontu'". Şi la un moment dat, s-a întâmplat iar ceva special. Au venit soldaţi de dincolo. Nu au venit cu ură. Erau şi români, dar unii erau ruşi, au venit şi dintre ei. Cireşii din zonă erau, în genere, mitraliaţi, dar unii mai aveau cireşe. Vreau să vă spun însă că viaţa nu e idilică. După ce s-a terminat spectacolul, după ce s-au risipit, s-au odihnit în noaptea aia, a doua zi s-au omorât în continuare.

† Au uitat.
Au intrat sub comandă. Deci în mai 1992 am avut această excursie de conştiinţă. Acolo unde ne-am dus noi fusese aruncată în aer maşina televiziunii din Chişinău,  nu era aşa simplu. Soţia mea de-abia născuse, fetiţa mea de un an şi ceva era la Bucureşti, plângea tot timpul: "O să ne omoare". Eu am avut atunci o nebunie, şi anume, de a nu lipsi de la unul dintre forturile neamului român. Şi-aşa lipsisem mai ales de la ziua de 1 Decembrie 1918, lucru pe care nu mi-l pot ierta, zi la care aş fi vrut să particip chiar dacă nu ca om, ca noroi pe bocancii ţăranilor, intelectualilor şi târgoveţilor români care mărşăluiau spre Marea Unire. Am continuat prietenia noastră. L-am propus  în 1993 pe Grigore Vieru, din partea Partidului Socialist al Muncii, la a cărui conducere eram, ca reprezentant al nostru în consiliul de administraţie Radio şi a fost asta, iar în 1995 i-am spus lui Ion Iliescu, care a fost foarte deschis şi cu asta şi-a făcut un nume bun în lumea culturii româneşti, să organizăm la Cotroceni o sărbătoare pentru Grigore Vieru. A fost acolo floarea intelectualităţii româneşti, patrioţi cinstiţi şi iubitori de unitate naţională, iar Grigore Vieru a fost atunci, la 60 de ani, în culmea fericirii. Mai există cred filmul întregii manifestări, sper că nu l-au şters ca să pună pe el amorul curvelor. Dar şi faţă de el şi faţă de ceilalţi creatori basarabeni veniţi la Bucureşti, în genere, în capitala tuturor românilor, s-a manifestat o indiferenţă mai ales la nivel civic. Las la o parte faptul că erau şi înjuraţi ca oameni de creaţie şi minimalizaţi şi batjocoriţi. Se purtau foarte urât cu ei unii dintre concetăţenii noştri din Bucureşti. De exemplu, stăteam se­rile împreună. Se aflau în mijloc un whisky, o pălincă, sărăţele. Şi, la un moment dat, se termina, Doina şi Ion nu aveau unde să se culce. Şi eu întrebam pe Mironov, care era consilierul pe cultură al lui Ion Iliescu: "Mironoave, Mironoave, vremurile sunt prea grave! Oamenii ăştia unde se culcă?". N-avea el putere dar eu îl întrebam pentru că ştiam că-i va transmite şi lui Iliescu şi că astfel se construieşte o anumită atmosferă care va exploda la un moment dat. Am găsit înţelegere la Alexandru Bârlădeanu, Dumnezeu să-l ierte, care s-a zbătut să le facă rost de locuinţă, am găsit înţelegere la Matei Vintilă care a dat, din câte ţin eu minte, două apartamente, unul lui Grigore Vieru, altul soţilor Teodorovici. Ştiu ce gesturi au făcut nişte oameni. Nicolae Badea a oferit un spaţiu pentru recepţii. Din păcate, atitudinea mai largă a colegilor lor n-a fost una de solidaritate de complicitate la nivelul destinului, ci de indiferenţă. "Mergem acum la o băută şi ei se pot duce după aceea sub poduri."

În ceea ce mă priveşte, pot spune tot cu autoritatea celui care s-a implicat în viaţa lor, toţi au avut adresa mea din Dionisie Lupu nr. 84, adică aici. Când poliţia a descoperit nenorocirea care s-a întâmplat cu Doina şi Ion, acolo, pe marginea unei şosele, s-a uitat pe buletinul lui Ion unde scria Ivan Aldea Teodorovici, domiciliat în Bucureşti, Str. Dionisie Lupu nr. 84, şi a venit generalul Ion Eugen Sandu, Dumnezeu să-l ierte, şi el e mort, a sunat şi a vorbit cu soţia mea - eu încă dormeam, avusesem o întâlnire cu Vadim şi Năstase, cu ministrul Spiroiu - şi a spus: "Cine e rusul ăsta care stă aici?". Când şi-a dat seama Carmen, să cadă din picioare, era Ion. Dar celelalte lucruri, atmosfera de fraternitate, lipseau,  în ziare apăreau drept "bolşevici".

† La noi...
La noi, pentru că dincolo de Prut erau "spioni români". Am făcut o sărbătoare a mea, în 1993, împlineam 50 de ani, am făcut o sărbătoare la Palatul Elisabeta, câte răutăţi au apărut în presă! Atunci a apărut pentru prima şi ultima oară în public Zoia Ceauşescu. A fost o atmosferă extraordinar de caldă şi în care oamenii se regăseau. Lui Grigore tot greu i-a fost. Gândiţi-vă că el nu a găsit în lumea literară, la Uniunea Scriitorilor, suficientă înţelegere, lui nu-i trebuia milă, nu-i trebuia condescendenţă, nu era un copil vitreg, el era fiul legitim al României. În schimb, la Academie, şi Mihai Drăgănescu şi Eugen Simion, s-au purtat execepţional cu el.

† Şi Răzvan Theodorescu.
Răzvan Theodorescu, la un moment dat, la rugămintea mea, atunci când  a devenit ministru al Culturii, l-a angajat pe Vieru consilierul lui pe probleme de Basarabia. Dar Răzvan n-avea o putere directă la Academie, eu vorbeam de cei doi foşti preşedinţi. Sigur că Vieru a avut şi mari prieteni, cum este Victor Crăciun, care s-a purtat ca un domn, şi nevasta lui la fel. L-a găzduit prietenul meu şi al lui, remarcabilul om de spirit şi scriitor, Ilie Cristescu, de la Herculane. S-au găsit oameni de omenie şi toată ţara îi era prietenă. La Huşi avea prieteni.

† Ştiu că şi primarul de la Mizil i-a fost prieten.
Da, pe primarul Emil Proşcan l-am întâlnit amândoi la nunta fetei unui alt mare basarabean, Alexei Repede. La acea nuntă am văzut şi folclorul basarabean reînviind, au fost artişti ai dansului popular dar, în genere, artişti care s-au produs acolo la fosta casă în care locuise Nicolae Ceauşescu. Şi acolo l-am cunoscut pe Emil Proşcan, care este un mare om de spirit, un om care ar merita orice loc în ierarhia socială. De câte ori am putut, i-am dat lui Vieru Premiile Flacăra, Premiile Cenaclului, iar el m-a onorat totdeauna cu prezenţa în această casă, cu prezenţa în această revistă. El a avut la Bucureşti o singură revistă în care a pu­blicat: "Flacăra lui Adrian Păunescu". Acolo s-a apărat, acolo a atacat, acolo s-a plâns, acolo s-a împăcat. Am dat mereu ştiri despre starea sănătăţii lui Grigore Vieru. A venit într-o dimineaţă şi mi-a spus: "Adrian, trebuie să mă duc la Fundeni, să-mi pun un stent. Am o adresă, un număr, să vorbesc cu un medic basarabean". "Grigore, haide să vorbesc şi cu marii medici ai spitalului, basarabenii au venit şi ei aici, dar stai să vorbim şi cu profesorii". Între timp şi-a pus cinci stenturi. Cel mai trist era că el în Bucureşti părea un om fără sprijin, fără statut social, nimeni nu se gândea la faptul că pe el îl hrăneşte demnitatea. Şi că lucrurile astea, privind sănătatea, pâinea, trebuie să i le ofere cineva. El nu era un copil care căuta o soluţie de ieşire de pe peronul gării.

† Nu era un debutant...
Era un clasic. Întrebam atunci: "Fraţilor, dacă ar veni Eminescu sau Coşbuc, ce-aţi face? Luaţi distanţa necesară să vedeţi cine e!". Au fost ani grei. Dar el niciodată nu se plângea. Situaţia lui o spunea într-un fel din care te făcea să înţelegi că trebuie să meargă într-un sanatoriu, sigur, se ducea şi în Basarabia, dar avea nevoie şi aici. Îşi făcea mulţi prieteni, îl iubeau mulţi oameni, de îndată ce se apropiau de el regăseau acel fond genial de omenie pe care nu toţi îl putem arăta. Şi avea mereu câte ceva de apărat, valori româneşti pe care încerca să le impună. A venit la un moment dat şi mi-a spus: "Tu ai lansat foarte mulţi muzicieni, e un băiat foarte talentat, Nicolae Caragia, ai grijă de el". L-am cunoscut într-adevăr şi e un om de mare talent, serios, cu suflet mare. Toate zilele alea m-a bocit la telefon cât era Grigore în comă. Pentru fiecare Grigore făcea ceva. Nu mai vorbesc cât de generos era cu noi, ceilalţi, cât de frumos vorbea de Nicolae Dabija. Resursa lui fundamentală era omenia.

Când povestea despre întâlnirea lui cu Nichita şi despre felul cum l-a dus Nichita la un zid şi i-a spus: "Urcă-te pe umerii mei să vezi casa lui Eminescu", iar dincolo nu era nici o casă, dar Nichita i-o descria şi Vieru îi spunea: "Da, da, o văd, o văd!". Sau mi-a mai povestit o chestie colosală despre Nichita care avea geniu el însuşi. Când s-a dus la Chişinău prima oară, când a ajuns în gară a sărutat pământul, iar la o întâlnire cu scriitorii de acolo Nichita s-a ridicat în picioare şi a spus: "Ridic paharul pentru Vladimir Ilici Lenin! Trăiască tovarăşul Vladimir Ilici Lenin!". Grigore şi-a zis: "Doamne, am crezut că înnebunesc, noi abia am scăpat încet-încet de Lenin şi Nichita a venit cu Lenin peste noi". Iar Nichita a continuat: "Şi iată de ce: mama mea a fost fiica unui general alb rus, când a venit Lenin la putere mama mea a trebuit să fugă din Rusia şi a venit în România. Dacă mama nu venea izgonită de Lenin în România, nu-l întâlnea pe tata, şi eu nu existam, de aceea trăiască Vladimir Ilici Lenin!". Şi Grigore povestea asta cu o plăcere extraordinară. Şi avea şi un fel  de respect pentru nebunia altora. Fiecare avem nebunie, unii au mai multă, îi domină, fiecare avem câte  o păsărică, o zbatere, o tresărire către neant. Asta cu Lenin lui Grigore îi plăcea de moarte.

† Există un urmaş al lui Grigore Vieru la fel de puternic în lupta pentru unitate şi păstrare a conştiinţei identitare în Basarabia?
Nu cred că se pune problema în felul acesta, cu clasamente. Funcţia îşi creează organul şi în această privinţă. El încă din anii 2000 spunea despre Nicolae Dabija că este cel mai puternic şi mai curajos dintre unionişti şi dintre poeţi. Dabija este unul dintre numele care au însoţit şi au sprijinit strălucirea lui Vieru. Dar nu ştiu ce se va întâmpla. În orice caz, acum trebuie să trăim cu toată profunzimea absenţa lui Grigore, cu lipsa lui. Ea trebuie să ne pătrundă până într-acolo încât tot ce avem de înţeles de aici înainte este că suntem datori valorilor noastre, pentru că ele, valorile, poartă şi celelalte fiinţe în ele, fiinţele care n-au apucat să ajungă la nivelul lor, într-o lume în care fiecare om de valoare e la locul lui, şi ceilalţi oameni - medii sau normali - au loc. În haos n-are nimeni loc.

Nu ştiu ce va fi, dar cred că sunt oameni care nu vor lăsa în nici un chip stea­gul pe care l-a purtat Grigore Vieru să se prăbuşească în noroi. Mai sunt foarte multe de spus. Închipuiţi-vă de exemplu scena din Ardeal, între 25 noiembrie şi 4 decembrie 2008.  Cea mai lungă vreme, Grigore, cu ajutorul prietenului meu, generosul şi puternicul Costel Alic din Deva, a fost cazat la Geoagiu în condiţii remarcabile, frumoase, întremătoare pentru el. Se simţea foarte bine şi mergea la masă şi acolo zicea: "Daţi-mi şi mie o pălincă". "Nu, i se spunea, nu avem". "Dar aceea ce este?" "Aia este aşa de reclamă", "Daţi-mi un whisky", "E tot de reclamă". La un moment dat, i-au spus: "Nu vă dăm, că ne-a interzis domnul Păunescu". Şi venea şi spunea asta, pe scenă, în cenaclu: "Eu mai beau câte o pălincă, dar acum nu mă lasă Adrian, şi atunci când mă simt foarte bine cu oamenii eu cânt «Floare micşunea», un cântec dedicat limbii române. Vă daţi seama în ce situaţie sunt, om bătrân, Adrian, mi-a interzis să beau pălincă". Dar eu îi spuneam: "Grigore, dar tu nu-ţi dai seama că dacă te las să bei cât vrei tu mori? Ba da, dar am ciudă pe tine şi de-aia te spun". Vai, cum vorbea în public, cum se apropia de ardeleni, de oamenii simpli, cum se apropia de intelectualii din Ardeal! Voiau să facă mari festivaluri cu el, unii dascăli au şi venit pentru el de prin zona Petroşanilor la Geoagiu să-l întâlnească, să se bucure de geniul lui. Şi el ţinea foarte mult la cititorii şi în genere la contemporanii lui. În noaptea accidentului, venea de la serbarea Eminescu, el n-a putut să se izoleze, n-a putut să dispreţuiască oamenii. A ştiut bine să iubească şi să transforme iubirea lui de femeie, iubirea lui de ţară, iubirea lui de mamă într-o operă poetică absolut fenomenală, aşa cum spun în finalul prefaţei pornind de la un vers al lui Grigore de pe crucea de la Pererîta: "E simplu ca iarba, e simplu ca pâinea, e simplu ca Biblia". Acesta e, în haosul momentului, portretul lui Grigore Vieru. Nu mai spun, rămâne pentru altă dată, de câte ori m-a apărat şi pe mine. S-a lansat în bătălii pe care nu le-a pierdut niciodată. Va trebui să caut în Flacăra lui Adrian Păunescu toate intervenţiile mele în favoarea lui. Mă rugam în fiecare săptămână de colegii mei senatori, de preşedintele României, de primul mi­nistru: "Faceţi, domnilor, ceva pentru el, hai, daţi-i o decoraţie mare! Haideţi să-i apărăm sănătatea!".

† I s-a dat decoraţie după ce a murit.
Sigur că e bine că i s-a dat, dar nu trebuia să se bucure şi el? El ţinea foarte mult la statul român, el avea mistica statului  român. Gândiţi-vă cât iubea el ideea de stat românesc dacă atunci când citea, în anii dintâi, "Nu călcaţi pe iarbă", începea să cânte. Erau cuvinte româneşti, scrise cu caractere latine, şi asta îi dădea, ca şi copilului de la ţară, care vede pentru prima oară luminile din centrul unui mare oraş, îi dădea o emoţie specială. Ce mult ar fi însemnat pentru el să fie de­corat de România. Aşa cum a înţeles Ion Iliescu, lăudat fie-i numele pentru aceasta, că trebuie să-i facă o sărbătoare. Sărbătoarea de la Cotroceni din 1995 l-a ţinut foarte multă vreme într-o formă înaltă pe Grigore. Nu era vanitos, dar singura lui realitate era spiritul. El n-avea nu ştiu ce acces către averi. De mâncat mânca, vorba fostei noastre prietene şi femei care ne ajuta în gospodărie, tanti Mati, "a mâncat domnul Grigore ca o păsărică", abia dacă gusta înainte de a-şi pune stenturile puţină pălincă. Era îngrozitor de spiritualizat.

† Da, parcă avea ceva de sfânt.
Aşa e. De aceea, orice onor pe care i l-ar fi dat ţara l-ar fi hrănit, i-ar fi prins extraordinar de bine, i-ar fi lungit viaţa.

† Eu nu am ştiut, nu mi-am imaginat că nu publica în nici o altă revistă din România
Citeşte mai multe despre:   mama,   romania,   chisinau,   intr-o,   oameni,   ştiu,   venit,   bucuresti,   romani ,   s-au,   mării,   intr-un,   flacăra,   moment,   lenin,   adrian,   romăneşti,   păunescu,   grigore,   basarabia,   eminescu,   sigur,   nichita,   spunea,   vieru,   poeti,   poezia,   câte,   grigore vieru,   poe

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de