Publicul este regele lor!

Muzica i-a adus laolaltă. Cu pasiuni mai mult sau mai puţin comune, membrii trupei Holograf s-au reunit cu ani în urmă sub "cupola" sunetelor făuritoare de frumos.

Holograf încântă de ani buni inimile celor care îi ascultă. Reţeta succesului? Dăruirea! Spunem acest lucru fără să avem vreo urmă de îndoială. Tino Furtună şi Mugurel Vrabete ne-au împărtăşit câteva dintre momentele de aur care le-au rămas întipărite-n minte. Pe când erau copii aveau pasiuni diferite. Tino a învăţat să cânte la pian, fiind tradiţie de familie, Mugurel îşi dorea o chitară, însă tatăl său, directorul Fondului Plastic din Craiova, îi cultiva talentul la desen. Mugurel nu şi-a abandonat visul... Peste ani, purtaţi de acordurile care îi însoţeau pretutindeni, s-au cunoscut pe Bulevardul Muzicii. "Eu m-am întâlnit cu Holograf în două reprize. Prima a fost în 1978, când s-a înfiinţat, pentru că eu repetam la Casa de Cultură a Studenţilor cu trupa mea de atunci, Basorelief, şi am fost ani în şir vecini de repetiţie. Ba chiar am împărţit şi aceeaşi sală. În 1981 am avut câteva cântări la mare cu Edi Petroşel şi cu Mihai Pocorschi într-o formulă ad-hoc, iar în 1985, când eu plecasem deja din Bucureşti şi eram la Alba-Iulia, băieţii m-au sunat să mă întrebe dacă nu m-ar interesa să cânt cu ei, pentru că basistul lor din acea vreme, Marti Popescu, voia să plece. Am venit în Bucureşti, am făcut două-trei repetiţii însă în acea vreme nu puteai să pleci aşa, hodoronc-tronc, dintr-un loc în altul. Şi am amânat sosirea mea în Holograf până când am plecat de la Alba Iulia peste un an şi jumătate. Atunci, băieţii îşi dăduseră demisia şi deveniseră liber-profesionişti. Din '87 cântăm împreună", şi-a amintit Mugurel Vrabete despre anii de început alături de Holograf. La rândul său, Tino Furtună a zâmbit, rememorând amintiri dragi cu şi despre Holograf: " Eu eram în formaţie cu Edi înainte să fim la Holograf. Cântam împreună cu Sonia Eugen la bas, cu Cornel Stănescu la chitară, Edi, la tobe. Eu eram la clape şi aveam o formaţie care se numea BAAAD: un ţinut imaginar de muzică şi poezie din lirica lui Cezar Ivănescu. În '78 ne-am transferat la Holograf, care se înfiinţase deja. Au mai venit Mihai Pocorschi şi Ştefan Rădescu,  solist vocal.  În '81 eram deja la Festivalul  Internaţional «Club A», unde am luat şi un premiu de compoziţie pentru opera rock «Stratosfera amară» . "

O formaţie de muzică progresivă. Aşa era la începuturi formaţia Holograf. Treptat, a fost conturat stilul care o defineşte. "Ziceam noi, pe-atunci, că interpretăm o muzică inversă - spune Tino zâmbind. Eram fascinaţi de Genesis... Era o perioadă cu un alt tip de exprimare. Iar în acelaşi timp bătea şi rockul la poartă. «The Police» suna interesant, dar, făceam noi ce făceam, şi ne ieşea un fel de muzică... Holograf. După ce a venit şi Mugurel, dacă la început pornisem cu un rock mai agresiv, în timp s-a conturat muzica Holograf de acum", spune Tino zâmbind, completat de Mugurel:" Ăsta era trend-ul anilor respectivi. Noi venim din zona studenţească, pentru că toţi am început să cântăm într-o formaţie în perioada studenţiei. Pe atunci a fi rocker nu era ceea ce înţelegem acum: pantaloni de piele, lanţuri... Trupele erau mai uşor  de făcut, pentru că orice amărâtă de casă de cultură avea nişte instrumente, e adevărat, proaste, dar pe-atunci toate erau proaste, iar un grup de puşti care voiau să facă o formaţie putea să cânte pe amărâtele alea de instrumente, să-şi închipuie că pot să facă ceva...", adaugă Mugurel Vrabete.

În această poveste se regăsesc băieţii de la Holograf. Faptul că puteau cânta avea relevanţă. Restul? Nu mai conta. "La Casa de Cultură a Studenţilor am repetat în aceeaşi cameră cu Mugurel, care avea repetiţii cu Basorelieful. Aveam ore diferite de repetiţie... Mai chiuleam uneori... Bucuria foarte mare era să ne revedem. Ţin minte că atunci când am făcut opera rock «Stratosfera amară», repetam cam zece ore pe zi. Până seara nu ne luam pauză decât să mâncăm o pâine cu parizer şi muştar şi restul nu mai conta. Luam, poate, o sticlă cu bere, iar restul nu ne interesa decât să muncim", spune Tino Furtună.

Cenzura şi-a spus cuvântul şi în cazul Holograf. E drept, nu atât de drastic, fiindcă băieţii au avut grijă să se orienteze spre domenii abstracte. "Probleme au fost în momentul în care am ieşit din mişcarea studenţească, pentru că mişcarea studenţească se autocenzura. Era mai degrabă o cenzură de bun-simţ. Mai făceai nişte glume, la spectacolele Brigăzii studenţeşti unde era un public foarte numeros. Mai scăpai câte o  trăsnaie, se distra toată lumea. În muzică mai mergea câte ceva. Când Holograf a devenit o trupă mai interesantă, când am început să imprimăm albume la Electrecord, deja s-a pus problema ce spunem? Şi ţin minte cu amuzament că am avut o piesă «Umbre pe cer», al cărei final a trebuit să schimbăm. Piesa suna interesant, era bine, dar când textul se citeşte doar pe hârtie altfel sună. S-a spus: «Ce atâta plângăceală, tovarăşe, cu atâtea umbre pe cer? Unde e latura optimistă? Schimbăm. Finalul va fi soare şi flori!» Iar noi, ca să putem ieşi cu produsul pe piaţă, am schimbat!... Era foarte clar că dacă tu, aluziv scriai ceva în care să-l ataci pe Ceauşescu şi partidul, era clar că nu va intra piesa respectivă. Cenzura funcţiona mai mult ca un filtru. Dacă scriai ceva interzis nu rezolvai nimic, pentru că piesa respectivă nu s-ar fi imprimat niciodată. Şi atunci scriai piese elusive, spre exemplu, «Singurătatea astronautului». SF-ul în vremea respectivă, fiind ieşit din realitate, ca şi muzica progresivă, era foarte la modă. Iar în acest domeniu nu exista cenzură, pentru că erau scrise lucruri din anul 3000... Era o soluţie de a ieşi din impas. Nici în piesele de dragoste nu puteai să fii sincer până la capăt, pentru că nu te puteai exprima în totalitate!", povesteşte Tino completat de Mugurel ne destăinuie câteva amintiri din anii în care Holograf concerta în Club A, unde se cânta altfel iar laţul cenzurii nu era atât de strâns. "Era o stare de spirit în Club A care era singurul club condus şi administrat pe bune de studenţi . Era o chestiune absolut singulară. Arhitectura a avut şi nişte cadre didactice deschise la concepţie. Exista totuşi înţelegerea tacită, să nu facă lucruri care să ducă la un dezastru total. Existau seri de muzică unde concertele se prelungeau până la 3-4 noaptea. Poate şi pentru faptul că se afla la subsol şi nu era într-un loc foarte vizibil... Se spuneau poezii, erau poeţi sau muzicieni contestaţi în vremea respectivă pentru că avuseseră atitudini anti-regim, dar, cu toate că şi acolo existau probabil turnători nu s-a întâmplat niciodată să fie cineva închis. Ba, mai mult decât atât, Club A şi-a căpătat o anumită aură de interesant, a devenit un festival internaţional. Veneau trupe din Polonia, din Ungaria, din Cehoslovacia, trupe de la noi... Festivalul a avut loc la Sala Palatului... Era o lume dublă atunci: cea care era văzută în ziare, varianta oficială, şi cea reală. Lipsea publicitatea făcută anumitor genuri muzicale. Noi cântam în anii respectivi sub egida unor instituţii de cultură însă nu aveau nici o treabă cu noi. Am cântat ani de zile impresariaţi de Filarmonica din Sibiu, doar pentru faptul că altfel nu puteam organiza absolut nimic. Le asiguram salariile din veniturile obţinute la spectacole. Tot în contradicţie cu sistemul, această activitate era de fapt una capitalistă. Noi cântam pe bilete, biletele erau 25- 30 de lei. Iar 30 de lei nu era o sumă ucigătoare pentru un om al muncii. Cu 30 de lei plăteai o cameră de hotel, de mijloc... În anii ăia însă au fost oraşe în care am fost şi n-am avut ce mânca, pentru că nu se găsea nimic", îşi amintesc cu nostalgie artiştii.

Holograf era o formaţie de renume. Avea mare priză la public, şi, cu toate că nu se bucura de promovare accentuată, cu mic, cu mare, românii se buluceau să îi asculte pe băieţi fie în spectacole fie pe litoral: "După ce am scos primul album în '83, - spune Tino - solist era Gabi Cotabiţă, şi am plecat în primul turneu mare cu Cenaclul Flacăra. Apoi, în '85 am plecat în turneu în Rusia.

Din '83 am început şi turneele la mare, câte trei luni pe vară, la Costineşti. În '85, când au venit la noi Nuţu Olteanu şi Marti Popescu am spus la un moment dat că trebuie să facem o schimbare importantă. Eu şi Edi Petroşel eram ingineri. Trebuia să ne întâlnim seara să cântăm. Ne-am dat seama că avem nevoie de o libertate profundă, să nu mai facem şi altceva. Am vorbit noi, şi eu  cu familia, i-am anunţat că trebuie să fac lucrul ăsta. Iar nevastă-mea mi-a spus:« Ori eu, ori muzica!»  (râde) Şi... ne-am dat demisia în aceeaşi zi, toţi membrii trupei. Trebuia şi Pocorschi să-şi dea demisia dar a renunţat pentru că s-a îmbolnăvit de hepatită. L-a ţinut un an iar în acest an am pierdut contactul. Din toamna anului '85 am tot repetat şi am făcut piese şi am început turneul prin ţară. Apoi, în '86, am fost şi la festivalul de la Dresda unde am avut un foarte mare succes. Dan Bitman ni se alăturase. El a făcut Liceul German şi a cântat în limba germană. A vorbit în germană şi am fost mândri că ne-am prezentat foarte frumos". "La vremea respectivă - adaugă Mugurel - turneul era promovarea. Pentru că, de bine, de rău, ne auzeam la radio şi lumea venea să ne vadă, mai ales că nu erau prea multe alte tentaţii. Vara veneau să ne vadă pe litoral, pentru că nu era restaurant unde să nu se cânte ceva. Famiile care erau din provincie îşi făceau o obligaţie ca în concediu să treacă pe la "Alladin" să vadă pe Semnal M, pe la «Forum» să vadă Holograf, la Eforie Nord pe Iris... Era un fel de turism cultural, la modă, care acum a dispărut. Au dispărut de fapt restaurantele cu trupă...".

Turneele au însemnat foarte mult pentru Holograf în primii ani. "În '87 am bătut ţara de vreo trei ori. Am avut 500 de spectacole într-un an. Am avut două pe zi şi câteodată şi trei spectacole. Iar astea, adunate, fac mai mult decât zilele dintr-un an. Şi nu prea stăteam. Aveam Postul Paştelui, Postul Crăciunului şi unele zile libere. Familia mai venea în timpul turneului, ne mai vedeam... Cele mai lungi turnee au fost de 50 de zile, dar cu pauză de câteva zile, apoi de 40 de zile. Pe urmă au început să fie de 14- 15-20 de zile, nu eram plecaţi cu lunile ca marinarii. Cred că şi turneele astea ne-au asigurat celebritate", spune Mugurel.

În anii comunismului, preţuirea pentru muzică îi determina pe băieţii de la Holograf să uite de frig, de lipsa apei calde şi de orice neplăceri. "Eram la Costineşti şi s-a întâmplat să se stingă lumina. Cântam. Erau nori negri, iar Dan Bitman a zis: «Să dăm nopţii ce-i al nopţii!» Şi a început o furtună... Au căzut boxele, a venit o pală de vânt care a măturat scena... S-a stins lumina. De atunci i-am spus: «nu mai zice...", şi-au amintit artiştii.

Holograf are propriul stil. Repertoriul lor este aparte, cuprinde cântece cu mesaj. Melodiile de dragoste conturează însă genul lor componistic. Au pornit de la abstract spre pasional. "După '90 au început cântăreţii cu proteste sociale şi politice apoi, subiectul nu mai interesa pe nimeni. Noi am simţit că mesajul social poate avea o anume longevitate însă cântecul politic nu, pentru că în 2-3 ani se schimbă totul..." În primii ani de după Revoluţie Holograf a mers la Londra pentru a înregistra un album în limba engleză. Întâmplarea ne-a relatat-o Edi Petroşel: "Fusesem invitaţi la Londra de un producător englez. Totul mergea perfect, totul era pregătit pe un val de simpatie al vestului pentru România după revoluţie şi am ajuns acolo după 16 iunie, exact după evenimentele cu minerii. Piesa noastră era varianta «Umbre pe cer» . În engleză se chema «O lume plină de minciuni» . Mugurel făcuse textul - foarte frumos.«La revedere Marx Şi Engels» era un fel de la revedere comunism. Şi totul s-a întors împotriva noastră. Noi cântam că în sfârşit suntem liberi şi ce se întâmpla în România era exact contrariul. A fost oprită toată campania... Am venit acasă urmând să ne întoarcem dar... şansele  acestea nu se întâlnesc de multe ori în viaţă...  Era studioul Led Zeppelin - Dolby - producătorul muzical era chitaristul formaţiei White Snacke! ".

Aşa cum în marketing clientul este regele, pentru Holograf publicul este regele. De aceea îşi compun piesele cu mare băgare de seamă. Fiecare dintre membrii trupei compune. Prin Fundaţia Holograf îi ajută pe cei care au nevoie de ajutor. Le oferă bani, dar nu cântă gratis. "Dacă noi cântăm gratis şi publicul nu plăteşte, cine câştigă? E nevoie de bani, ajutăm cu bani! Ne-am prins foarte uşor în această economie de piaţă din România că întotdeauna publicul este rege. A fost o adaptare uşoară, care a descătuşat şi alte moduri de expresie. Poate că prin "Ţi-am dat un inel" a fost o cotitură a Holograf mai spre demograficul feminin. Unul dintre cele mai mari succese pe care le-am avut este piesa «Să nu-mi iei niciodată dragostea». Piesa a fost exact pentru timpul ăla, altfel n-ar fi avut acelaşi impact. Şi a avut un declick. La jumătatea spectacolului se opera publicul, se ridica în picioare şi se aprindeau lanterne, flăcărui...Ţin minte că ne-au sunat oameni din Suedia, care nu mai vorbiseră cu noi de 20 şi ceva de ani cu noi. Holograful place de la 7 la 70 de ani... Puteam să vorbim despre orice altceva, dar, dacă nu spui bine ceea ce cânţi, nu te prinde. Noi avem piesele de dragoste", concluzionează artiştii.