Cristi Minculescu: "Balaci rămâne minunea a opta"

Craiovean get-beget şi poate cel mai cunoscut fan al formaţiei din Bănie, Cristi Minculescu are o relaţie aparte cu Ilie Balaci. Pe ­vremea când Ilie descătuşa Craiova în cupele europene de la începutul anilor '80, solistul de la Iris nu rata nici un meci al "alb-albaştrilor".


Apropierea dintre cei doi a venit firesc, ca între doi oameni care au copilărit în acelaşi cartier şi au urmat aceeaşi şcoală, ajungând în prezent la una dintre cele mai frumoase prietenii care există între doi artişti. Pentru că Balaci şi Minculescu asta sunt deopotrivă, doi artişti.

● Cum ţi-l aduci aminte pe Ilie?
● Cristi Minculescu: Despre Ilie Balaci este greu de vorbit puţin. Mi-e greu să vorbesc telegrafic, să delimitez nişte aspecte unice în viaţa mea şi mai mult ca sigur irepetabile. Începutul e undeva la finalul anilor '60, la un trial de juniori, la Buşteni, cred, când din 200 de juniori, cei de la federaţie au spus că au văzut o singură speranţă certă: Ilie Balaci. Primul şoc pe care l-am trăit cu Ilie Balaci a fost în 1973, la un amical cu Karl Max Staddt, înainte de a începe ediţia în care am câştigat noi primul titlu. Era foarte cald, era început de august. Era cald, ca de obicei în sudul ţării. Au ieşit echipele. Primii au fost germanii, apoi noi, Universitatea Craiova, cu doar zece jucători! Care eram acolo am început să ne întrebăm: Ce se întâmplă? De ce nu suntem 11?... Şi a ieşit... Atunci i-am zis lui văru-miu: "Băi, ce-i cu ăsta?". Arăta ca unul venit de "afară", din Anglia. În primul rând avea plete şi avea o alură de mare jucător de atunci. A ieşit imperial. Mi-a fost de ajuns să-l văd numai pe porţiunea aia dintre tunel şi gazon. INCREDIBIL!!! A început meciul şi i-a dat pe ăia cap în cap de vreo două-trei ori. Lumea năucă, pentru că-l vedeam pentru prima oară, toţi.


● Tu crezi că este cel mai mare?
● Este cel mai mare, al tuturor românilor, din toate timpurile până acum, şi nu numai, în primul rând pentru că putea să joace pe orice post. Chiar şi portar. Şi ar fi făcut-o foarte bine. El a jucat mai puţin pentru rezultat. A jucat pentru spectacol, şi asta contează cel mai mult. Ca om, în particular este o poezie, o poveste. Nu poate fi descris în câteva cuvinte. El a spus foarte bine, şi subscriem toţi oltenii, că dacă în fotbalul românesc au fost regi, împăraţi, diamante, briliante, tot ce vreţi dumneavoastră, şi alte pietre preţioase... minuni sunt şapte. În afara sportului. Ilie a fost şi rămâne a opta. Cariera i s-a încheiat cumplit, nici nu vreau să accentuez momentul ăla de la Baia Mare. Nu ştim ce ar fi fost după aceea. Rămânem cu un regret enorm că nu a participat la nici un turneu final.


● El spune că Universitatea s-a născut şi a murit o dată cu el...
● Subscriu sută la sută şi vă spun şi de ce. Chiar Zoran Filipovici, antrenorul de dată recentă al Ceahlăului, declară că de ani în şir se uită la listele cu cupele europene şi că e surprins de faptul că nu mai vede Craiova acolo. Păi să ne spună el de ce nu vede Universitatea Craiova, că noi ştim. Să nu se mai mire.


● Ce te frapa mai mult la Ilie?
● Avea nişte ruperi de ritm incredibile. Te naşti cu ele. Şi apropo de naştere. Ştii că e o poveste şi cu naşterea lui în 1956, la Bistreţ. A fost declarat după cinci zile, pentru că părinţii, dintr-o bucurie prea mare, au uitat să-l declare. E declarat la 13 septembrie 1956. A fost, cum aţi spus şi voi la Replay, "un jucător fabulos, într-o echipă fabuloasă, cu suporteri fabuloşi ai unui oraş fa­bulos. Ilie e în particular o extensie a omului de pe teren. Eu îl iubesc foarte mult şi are un loc special în viaţa mea şi va avea în continuare, pentru că mi-a dat dreptul, în vremurile alea terne şi foarte gri, să visez frumos alături de acea echipă fabuloasă, Universitatea Craiova, şi ne-a învăţat că, orice s-ar întâmpla, trebuie să ai curaj în faţa situaţiilor-limită. Or, asta a fost un lucru excepţional, pentru care îi mulţumesc şi îi urez să trăiască 1.000 de ani şi noi, restul, 10% din cât trăieşte el. (râde) ÎL IUBESC!!!


● De ce îl iubeşti?
● Am o poză pe care o iubesc foarte mult, după ce au luat campionatul, e pe trepte, la Universitate, în Craiova, el cu nişte evazaţi albaştri, foarte mari, cum se purtau atunci. Cred că e imediat, în iunie 1974. E emoţionant să vorbeşti despre el, despre ei, pentru că şi ei, jucătorii, după ce ne făceau atâtea bucurii, se raportau la acelaşi stil de viaţă pe care îl avea o ţară întreagă. Cu atât mai mult trebuie să le mulţumim, şi mai ales lui, pentru că în vremurile alea au avut nervi şi tărie sufletească să ne ofere nouă acele bucurii, să mai uitam de neajunsurile regimului de atunci.

Îl iubesc pentru tot ce a făcut. Chiar dacă în privinţa suporterilor era uneori mai lapidar şi spunea: "Hai mă, că oricum venea lumea la stadion"... ce să-i spun? Că veneam cu biletul de la Colegiul Carol în jos? Că altfel nu puteai să intri la stadion. Asta a contat cel mai mult. Avea o ambiţie oltenească superbă. Să nu te laşi, să nu te laşi, să nu te laşi... Îi trăgea după el şi pe băieţi. Sigur că eu şi văru-miu, dar şi alte milioane de suporteri ai Universităţii eram, până să vină el, cu Oblemenco, cu Deselnicu, cu Badin, cu Boc, cu Strâmbeanu, cu Niculescu, cu Ţarălungă, cu Marcu, cu Bălan... Sunt bucuros că am jucat fotbal la aceeaşi şcoală unde a jucat şi Ilie, la Şcoala Obedeanu. El ştie despre ce e vorba... că ne dădeam cu sania, la Agronomie, acolo... Astea nu poţi să le ştergi cu buretele, nu ai cum.


● Ce rămâne după povestea Craiovei Maxima?
● Păi, de atunci, de când a dispărut echipa asta pe care trebuia să o ştie orice copil care ieşea la fotbal, Lung - Negrilă, Tilihoi, Ştefănescu, Ungureanu - Donose, Ţicleanu, Balaci, Beldeanu - Cămătaru, Cârţu. Rămâne o mare nostalgie pe care eu o şi resimt fizic când văd "Replay"-ul, cum a fost atunci când aţi dat retrospectivele cu Craiova. Ştiu că iarba de atunci plânge fără încetare, mai ales după "cristianele" lui Ilie şi ale lui Sorin Cârţu. Oraşul nu mai este cunoscut în lume, pentru că Universitatea Craiova nu mai este cea de atunci.


● Ai vreun mesaj pentru el?
● Îmi pare rău că există această lege a firii, nemiloasă, care face ca timpul să treacă peste noi. Aş fi dorit să fiu din nou în '73, pe "Central", înainte de meciul cu Karl Marx Staddt, şi să-l mai văd o dată întârziind cu părul ăla mare... la 16 ani şi ceva. "Minunea a opta" este acum în Kuweit, la 3.000 km, îl salut şi îi spun: "Ilie, te iubesc, vino acasă, că ne e dor tuturor oltenilor de tine!".