"Lumea a început o dată cu mine!"

Unele lucruri sunt foarte ciudate şi se leagă la fel de ciudat, ca şi cum destinul ar şti să le potrivească şi să ţi le arate, ostentativ şi cu pricepere, ca până la urmă să le înţelegi şi să le spui altora, aşa cum merită orice poveste adevărată.

Ilie Balaci este el însuşi o poveste adevărată şi frumoasă, ca un soi de răzbunare a unui destin care, da, i-a dăruit mult, luându-i, brusc şi îngrozitor de nedrept, aproape tot atât. Totul, pentru că fotbalul e aproape totul pentru Ilie, dincolo de familia lui superbă, dincolo de soţia sa uluitoare, Dana, dincolo de cele două fete cu nume care cântă, Lorena şi Liana, dincolo de nepoţi, Hristu şi Anastas, de soţii fetelor lui, Eugen Trică şi Adrian Ungur, la rândul lor doi sportivi de clasă.

Dincolo chiar şi de mulţimea de prieteni - Ilie are o artă a prieteniei rară şi un suflet construit pentru asta -, dincolo de amintiri - din care Balaci recunoaşte acum că se poate trăi! -, Ilie a avut totul, pentru că a avut fotbalul la picioare (ce potriveală, nu?), iar acum, la 53 de ani, îl predă, şi se fac aproape două decenii de când o face, în lumea celor 1001 de poveşti a Arabiei.
Spuneam că destinul le potriveşte sau te nedreptăţeşte. Ori poate doar te trage de mână, ca să înţelegi. Dar probabil că ştiţi toate astea.

În fine. Ideea e că am vorbit cu Ilie despre proiect într-o zi de 8 noiembrie. Apoi iar, stabilind datele întâl­ni­rii noastre, pe 8 decembrie, el insistând pe ideea de a veni în Kuweit la sfârşitul lunii, când era programat meciul echipei pe care o antrenează, Al Kazma, cu marea Bar­celonă a lui Guardiola, chiar în Kuweit City, meci pen­tru care şeicii care patronează echipa lui Ilie aveau să plă­tească în jur de 5 milioane de dolari. N-am ajuns atunci la meci, un amical de gală, Barcelona venind în Kuweit după ce câştigase Campionatul ­Mondial al Clu­burilor.
Avea să fie un meci senzaţional al băieţilor lui Balaci care, conduşi prin golul lui Bojan Krkic, au egalat în minutul 90!

Apoi am purtat discuţia noastră în Kuweit City, în luxosul său apartament, urmată de o întâlnire cu alţi doi uriaşi ai Craiovei Maxima, Aurel Ţicleanu şi Ion Geolgău, tot într-o zi de 8, pe 8 ianuarie 2010.

Acum, când scriu aceste rânduri, este, desigur, luni, 8 martie. Întâmplări trăite de mine. Balaci are 53 de ani. Adică 5 + 3... Şi jumătate, că-i născut pe 8 septembrie!


ÎNTĂLNIRE CU MITICĂ ÎN AEROPORT
Aşadar, plecarea. Bucureşti, ora 19:00, ninsoare, ger, cenuşiu ziua, când vorbim ultima oară. "Marius, mă suni din Istanbul, exact când decolaţi, că turcii mai au obiceiul să întârzie şi să nu vă aşteptăm nici noi aici." "OK, Ilie!"
Noi, adică Ilie şi Dorian Gugu, secundul, prietenul, mâna sa dreaptă şi oglinda lui de mai bine de douăzeci de ani.

Istanbul, aproape de miezul nopţii, ajutându-l pe operatorul TVR Marian Tăbârgic să-şi poarte sculele prin aeroportul mare cât un oraş. "Ce faceţi, mă, băieţi, noaptea printre străini?" E Dumitru Dragomir, care ne flanchează pe dreapta. Nu se grăbeşte spre poarta unde are legătura, spre deosebire de noi, care nu avem decât 40 de minute până la decolarea spre Kuweit City. "Merg la Hong Kong, tată! Mă duc să cumpăr farfurii, linguri, furculiţe, d-astea, nene, ieftine, că deschid salon de nunţi, frate!" "Păi, pe criza asta, dom' preşedinte? Cine se mai ia în vremurile astea?" "Ce vorbeşti, nene? Păi ce să facă, tată, oamenii? Se iubesc, că altceva, ce? Ce le-a mai rămas?" "Bine, dom' preşedinte, drum bun, fugim, că pierdem avionul..." "Da' unde te duci, tată?" "În Kuweit, la Ilie Balaci! Facem un film!" "Un film? Bravo, nene! Mă, Mariuse, mă, să ştii că Ilie a fost tare, mă! Ăsta a fost tatăl dracilor, să ştiţi voi! Hai noroc! Să vă trăiască privitorii!"

Îmbarcare, coadă. Poarta 32 B. Sau 32 C? În ambele lo­curi, arabii formează un şir lung, drapaţi din cap până-n picioare cu hainele specifice. Întârziere, dar nu mare. În autobuzul care ne duce la avion, îl sun pe Ilie. "OK, vă aş­teptăm la ieşire, imediat după ce coborâţi, în dreapta..."
Miezul nopţii ne prinde într-un avion ticsit, dar fără prea multe reacţii, cu oameni adormiţi sau pe cale să.
O ŢARĂ A LUMINII
Lumini! Mare de lumini dedesubt, milioane de be­curi orbesc, fascinează, paralizează. Aterizăm printre ele, cu bine, şi ieşim. Bagaje, declaraţii, ce căutăm acolo, un­de sunt invitaţiile, uitaţi-le, OK, gentlemans, welcome!

E ora 4 dimineaţa în Kuweit când Balaci, cu un fes negru pe cap, se ridică de la o masă şi, alături de Dorian Gugu, trec din restaurantul uriaş al aeroportului dincolo de cordonul care-i separă pe aşteptaţi de cei care-i aşteaptă.

Îmbrăţişări, Ilie ca altădată, ca întotdeauna, ca şi cum ne-am fi despărţit ieri. Zâmbet larg, dar ochii, larg deschişi, spun totul. Suntem bucuroşi că ne vedem, fericiţi că am trăit să ne vedem şi aici şi acum, vorba lui Cristi Minculescu. "Mă tunsei, de-aia pusei fesul ăsta pe cap. Ce, nu-s frumos? Vino să te pup!"

...Şi aşa a început povestea acestui film, în datele lui concrete, pentru că povestea întreagă începuse cu mult timp înainte, la Bistreţ, undeva pe malul Dunării.


O NOAPTE PIERDUTĂ! DE DRAG!
Acasă la Ilie. Un apartament de lux, unde ne întâmpină doamna Dana Balaci. (Până în centru, pe "cordonul 2", o singură senzaţie: e cald. Şi Ilie care ne lămureşte ce-i cu oraşul. Din când în când, ironii fine cu Dorian, care făcuse pe şoferul de la aeroport până acasă - apropo de cât de bine a învăţat traseul!)

Cafea. Ceai. Marian Tăbârgic mă întreabă, toropit de căldură şi de oboseală (am plecat de la minus 4 grade şi am aterizat la plus 22!), dacă se poate retrage. Desigur. E târziu, ştiu. Dar e foarte aproape răsăritul!

Am vorbit cu Ilie până la 8 dimineaţa. Cum e la ei, cum se trăieşte acolo. Ce mai e acolo, ce mai e acasă.
În tot acest timp, ca şi în toate nopţile care au urmat, doamna Dana, extrem de discretă, a stat pe un al treilea fotoliu, de regulă cu un laptop în braţe (conversându-se, iarăşi de regulă, cu Lorena şi cu Liana, cea mare alături de Eugen, în Craiova, cea mică la Florenţa, în Italia, unde se antrenează şi locuieşte, alături de soţul său, Adrian Ungur) şi completându-l rar pe Ilie, atentă însă la poveste.

Din când în când apar în nopţi momente în care soţii Balaci se opresc din orice discuţie şi intră "live" cu nepo­ţii Hristu şi Anastas, până ce Lorena le opreşte chiotele şi îşi anunţă, ostenită, părinţii: "Mama, tata, mă duc să culc partea beligerantă a familiei şi ne auzim pe net mai în­colo!". Apoi Ilie se întoarce la poveste, îşi aprinde o ţi­gară şi, făcând abstracţie de camera de filmat, retră­ieşte toate clipele de atunci ca şi cum ar fi fost ieri. Chiar ieri.


GUGU, ŞOFERUL DE OCAZIE
Zi. Ne trezim la ora 13:00. Noi, că doamna Dana era deja în picioare, cafeaua făcută, toată casa aerisită după lunga noapte tăinuită şi învăluită în fumul gri al ţigărilor.

Dorian Gugu intră fără să sune. "Hai, Ilie, că tot eu sunt şofer. Lasă-l pe Mohammed. Mergem la stadion cu Toyota." Ilie pare nemulţumit. E şoferul său personal acest Mohammed şi e indian. Rareori se întâmplă să nu fie jos, în parcare, dar acum Gugu l-a sunat să vină ceva mai târziu, la stadion, după antrenament.

Ieşim. Lift. Gugu la volan, Ilie în dreapta. Marian aranjează camera şi îşi face loc în stânga, eu lângă el, în spatele lui Ilie.
Kuweit City. Oraş complicat, zeci de artere, de centuri, de cordoane, totul cu 6 benzi dus, 6 benzi întors. "După o lună abia am învăţat drumul, zice Dorian. Breteaua 1, breteaua 2, mă învârteam întruna şi nu ajungeam nicăieri. Foarte încurcat." "Păi dacă nu mă-ntrebai pe mine! Îţi spuneam, că nu-i greu. Ştii că fără mine nu te descurci!" "Aşa e, Ilie! Nu vrei să conduci tu?" "Nu, nu, dă-i bătaie!"

Povestesc cum era la Ryad. Sau la Casablanca. Ce oraş! Ce echipă! Cu Olympique, Ilie şi cu Dorian au cu­ce­rit Cupa Campionilor Africii. "Pe vremea aia, nouă ne spuneau prin ţară că antrenăm cămile. Acum, după ce au venit aici şi Scolari, şi Gerets, şi Carlos Alberto, nu mai sunt cămile de antrenat. Sunt echipe." Şi ce echipe! Totuşi, parcă în Dubai a fost cel mai bine. Sau cel mai frumos.
KAZMA, O ECHIPĂ TÂNĂRĂ
Frână. Stadionul. Intrăm în vestiar. Marian fil­mea­ză tot, îngenunchează pentru unghiuri, iese şi reintră cu un alt secund de-al lui Balaci. Ultimul aduce ceai. Foarte aromat, în păhăruţe mici şi extrem de fierbinte. Ilie, în limba engleză, impecabil, face un pic de morală. Gugu se echipează pentru joc.

"Mister, what do you think?", zice Dorian şi Ilie îl bate uşor pe umăr. "Hai afară, hai, la joc! Da' ce nervi aveţi... Eu nu mă mai supăr că am şapte jucători ­accidentaţi, că mă fură ăştia cu arbitrii în ultimul hal". "Cu arbitrii ne-au mâncat măcar 10 puncte până acum", ne aruncă Gugu din fugă şi ne lasă rapid în urmă.

Antrenament. Ilie îmi face loc pe bancă, Marian Tăbârgic filmează, Gugu e în joc. Echipa lui Ilie, Al Kazma, e una foarte, foarte tânără. Câţiva brazilieni, "unii nu me­ritau nici pe plajă să joace, nu-ţi mai spun pe ce bani au fost aduşi, abia i-am convins pe şefi să-i lase în drumul lor", cu toţii lucrând prin alte locuri, cei mai mulţi studenţi. "Am vreo câţiva care muncesc, vin la antrenament, fug la şcoală, iar antrenament..., dar sunt buni! Nu suntem cea mai bogată echipă, dar suntem pe doi, la patru puncte de lider şi ştiu că i-am chinuit pe toţi!"

Ilie mai are câteva indicaţii şi, la un moment dat, sare ca ars. Marian Tăbârgic, într-un avânt profesional demn de semnalat, dar în alte condiţii, intră pe teren, încercând să filmeze o scenă care începea să semene a pericol. O "liberă" la vreo 25 de metri şi doar intervenţia hotărâtă a lui Balaci l-a oprit. Ştiam, pe gazon nu se intră în pantofi de stradă...

Balaci anunţă că mai sunt cinci minute şi vreo doi-trei din staff îşi pun alături de bancă un covoraş şi ­îngenun­chează. Aflăm instantaneu unde e răsăritul şi brusc, la fel de brusc, din mai multe minarete, Alah le transmite prie­tenilor noştri şi supuşilor lui ce e de făcut prin viaţă...


ALĂTURI DE DOI COLEGI DRAGI: ŢICLEANU ŞI GEOLGĂU
Plecăm. De data asta cu Mohammed la volan. Gugu, cu o altă maşină, urma să aducă doamnele la mall-ul uriaş din Kuweit City. Mohammed e tăcut, dintr-un motiv simplu: nu prea ştie engleza, deşi e de 11 ani în Kuweit. A venit din India şi munceşte pe 300 $ pe lună. 200 îi trimite acasă, la nevastă şi copii, pe care îi vede o dată la doi ani. Poate trei. Alţi 300 îi dă Ilie, care i-a fixat miercuri ziua de "salariu".

La mall e ca în altă galaxie. Balaci îi dă ultimele indicaţii lui Mohammed (care le pricepe greu, dacă le pricepe!) şi in­trăm într-o lume uluitoare. Lumini, vitrine, faruri, lux. Scări rulante de sute de metri, decor de Star Wars, varianta de interior.

La una dintre cafenele - doamnele Balaci şi Gugu. Ne aşezăm, Ilie comandă. Sună apoi pe cineva şi-i dă explicaţii cu privire la locaţie. "Vizavi de ceasuri. Hai, Aurică, hai că nimereşti... Vine şi Ghiţă, da, păi nu e ziua lui? Dă de băut!" În Kuweit alcoolul e strict interzis, faci închisoare dacă-l introduci în ţară. Cu carnea de porc, tot cam aşa. Ilie glumeşte, desigur.

În 20 de minute apar Ţicleanu şi Geolgău. E ziua lui Ghiţă pentru că-l cheamă, de fapt, Ion. Şi azi e Sfântul Ion! Aurică şi Ghiţă, învingătorii lui Bordeaux atunci, în decembrie 1982! Ne pupăm, ne îmbrăţişăm şi-l as­cultăm. Ilie Balaci ne face programul şi Geolgău are, rar, nişte lămuriri. Îşi primeşte cadoul de la doamna Dana.

Suntem cu toţii foarte bucuroşi şi-l ascultăm pe Ilie. Poveşti de acasă, de altădată, de aici şi de atunci. Apropo de aici. Pe largile bulevarde - cum să le zic, holuri? - ale mall-ului trec nonstop europeni şi americani, indieni, pa­kis­tanezi şi filipinezi. Toate lumile, saudiţi şi japonezi, iată, români şi chinezi. Kuweitienii îşi poartă cu stricteţe portul, iar femeilor nu li se văd, de după văl, decât ochii sau, mă rog, rama ochelarilor, unde e cazul. "Sunt foarte frumoase, să ştii!" Remarca doamnei Balaci e uşor de dovedit. Cele care nu sunt sub văl, din alte ţări arabe, probabil, mai puţin stricte, sunt frumoase într-adevăr. Cam toate.
"HAI SĂ-ŢI ARĂT MAREA ARABIEI!"
Iarăşi ne ridicăm. Îmbrăţişări, ne promitem că ne vedem cu Ghiţă şi Aurică mâine, în port. E ora 23:00 aproape când ajungem, cu Mahommed la volan, acasă. Marian instalează camera, Ilie se îmbracă în ­alb-albastru - o cămaşă absolut superbă, se vede în film!, ne aprindem ţigări, Dana Balaci vine cu ceai şi ne spune că în bucătărie ne aşteaptă peşte cu legume. Filmăm sau mâncăm? Mâncăm şi apoi filmăm, bineînţeles. (Filmul îl aveţi acum în mâini, graţie unei echipe de la TVR şi nu insistăm. Şi desigur, graţie Jurnalului Naţional!)

... Ne oprim din dialog după răsăritul de soare, ca de obicei. Poveştile Craiovei se închid în aparatul lui Marian, Ilie aprinde o ultimă ţigară. Doamna Balaci îl întreabă fără vorbe, din ochi, dacă e OK. "E OK! Hai să-ţi arăt Marea Arabiei de la fereastră! Aerisim şi ne culcăm. La două ne vedem cu Ghiţă şi cu Aurică." "Se vede portul?" "Nu, de aici nu prea!"

... Ne spălăm în grabă. Am dormit prea mult şi Ilie le explică deja lui Aurică şi lui Ghiţă că suntem leneşi - toţi! - şi că ajungem repejor.

... Iahturi multe. Gălăgie în port. Terase, cafenele, baruri de zi, iar terase, din nou cafenele. Multă lume din Europa. Geolgău ne face semne cu mâna. Ilie calcă apăsat, lent, semeţ. Ghiţă se ridică de la masă. "Aurică e pe aici. E cu soţia şi fetiţa, caută o jucărie!"

Geolgău e "principal" la echipa de tineret a rivalei lui Al Kazma, echipa lui Balaci, Ţicleanu e tot antrenor principal, dar la liderul diviziei secunde. "Am patru puncte în faţă, dar nu promovează decât prima direct. Locul doi dă baraj", zice Ţicleanu, după ce soţia şi fiica, îmbrăcată în Hannah Montana, se aşază la o măsuţă alăturată. E cald, soare, Marian continuă să filmeze, Balaci să povestească. Facem apoi sincroanele cu Ghiţă şi Aurică - "Ce să spun despre Şefu'?!" Geolgău îi zice lui Balaci Şefu'. De vreo treizeci de ani. "Păi dacă el ne era şefu'?!"


AMINTIRILE ÎI CHINUIESC
Filmăm, vorbim, ne bem cafelele. Mai cerem. E încă şi mai soare, gălăgia tot mai puternică, un iaht se chinuieşte, cu zgomot mult, să se desprindă din rând şi să iasă în larg.

Aurică e cu lacrimi în ochi când îşi aduce aminte de Benfica. "Am avut mingea în picior la golul lui Filipovici. Eu sunt de vină, nu l-am văzut că e în stânga mea, abia mă operase la ochi doctorul Olteanu, în iarna care trecuse... Nu l-am văzut!" Ilie îl aude şi intervine. "Toţi am greşit! Nu tu! Toţi, şi eu, şi Silvică, şi Ghiţă, toţi!" "Ilie, eu am avut mingea în picior, puteam să dau cu ea oriunde! A venit şi mi-a luat-o, era în stânga mea!" Ilie nu e de acord, Ghiţă nu poate fi convins.

... După două ore plecăm, ne despărţim de Ţicleanu şi de Geolgău. "Să ne sunaţi să ne spuneţi de film, când apare!" Poveştile şi mărturiile lor sunt acolo, chiar în film. Filmul a apărut, povestea e completă. Sau ar vrea să fie. Aşa cum şi acest reportaj cu Craiova în gând, în Kuweitul lui Balaci, se apropie de final. Nu ştiu dacă e complet, mai mult ca sigur că nu e. Zilele acolo, dar mai ales nopţile, câte au fost, au fost pline. Ilie voia să vină acasă cât mai repede, dar l-am lăsat acolo, pe malul mării, în Golf, să se bată la titlu cu peştii lui împotriva celor mari.
(Am fost la club, după despărţirea din port. Zeci de trofee, şeici care stăteau la coadă să prindă o vorbă de la Ilie. Iar Balaci, dirijându-i pe toţi din priviri, precum Rachmaninov propriile concerte).


VIAŢA CA UN FILM
... Au rămas toate în urmă. Serile şi zilele calde din Golf, cafelele doamnei Balaci, filmările, Geolgău şi Ţicleanu ("dacă veneaţi mai devreme, îl prindeaţi şi pe Costică Ştefănescu, dar s-a certat cu ei pe-aici şi a ­plecat!"), promisiunea că vom face filmul. Femeile lor sub văl, mall-urile luxoase, conversaţiile şi dimineţile albite de fumul ţigării. Întâlnirea din port, noaptea albă de la aeroport, la plecare, Ilie cu fesul negru pe cap ("eşti urât!", i-a strigat într-o seară nepotul Hristu, cu care se conversa printr-o cameră web), făcându-ne cu mâna la plecare. Hai acasă, Ilie! Şi până vii, în luna mai, ne uităm la film. La film, adică la o viaţă. Sau la o lume, cum vă place.