x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Chemarea norocului

0
Autor: Mihai Stirbu 17 Mar 2008 - 00:00
Ion Dolănescu a crescut într-o familie numeroa­să, cu greu­tăţi, alături de mama sa şi cei şapte fraţi, în satul Perşinari.

 

Spre deosebire de alte sate, Perşinari are case îngrijite şi drumuri bu­ne. Nu şo­chea­ză prin bogăţie, dar im­pre­sio­nează prin cură­ţenie. Din acest loc a plecat Ion Do­lă­nescu să cucerească marele public.

Casa în care s-a născut Ion Dolănescu nu mai există, acum se înalţă alta, mai ma­re şi mai modernă. În prag ne-a aşteptat mama sa, Gher­ghina, în vârstă de 97 de ani, dar încă în ­pu­tere. Ne-a spus că fiul său, Ion, a venit pe lume ­imediat după război, când era mare sără­cie. “S-a născut în ’44, la 25 ianuarie. Era o iarnă blândă şi lemne nu aveam. Până la şase luni, Ion a ţipat mult şi popa mi-a zis: «Îl mai îm­păr­tăşesc şi acum, dar ăsta nu moare, îşi cheamă norocul!»“. În toamna acelui an a fost un cu­tremur, iar casa pe care o ridicase împreună cu primul soţ, Radu, învăţă­torul, s-a dărâmat. “Am făcut alta, micuţă, după ce a venit so­ţul al doilea din război, Do­lănescu Vasile”.

 

GREUTĂŢI. Vasile s-a întors din război bolnav. Nu a mai dus-o mult şi a murit şi el. “Am avut două văduvii. Mi-am crescut ­copiii mai mult singură, am fost şi mamă şi tată pentru ei. Am lucrat la maşina de cusut şi i-am crescut pe toţi. ­Copiii veneau, nu aveau nici o vină, dar după război era o foa­mete şi un greu... Am trăit mai mult prin rău decât prin bine”, spune doamna Gher­ghina, îndreptându-şi pri­vi­rea spre maşina de cusut care a ajutat-o să-şi întreţină fa­milia. Ar vrea să o facă piesă de muzeu. Tablourile, la fel. Ion a fost un copil foarte cuminte, înţelegător: “Mă ajuta, venea de la şcoală şi căuta pe la toate cuiburile, la oalele cu lapte, că aveam vaci atunci, punea masa şi mă scotea de la maşina de cusut: «Mamă, hai că am pre­gătit masa!»“. De când era mi­­titel cânta: “Avea vreo trei anişori şi începuse să vorbească. Se strângeau copiii pe lângă el, făceam horă în curte. A ştiut ce vrea! Cânta toată ziua. Când s-a făcut mai măricel, mă lua să mai înregistrăm de la un unchi pe la Cazaci. Ne duceam prin grâne, făcea cântecul până ajungeam acasă.”

 

ÎN CAPITALĂ. Cea mai frumoasă perioadă a vieţii pentru Gherghina a fost după naşterea nepotului său, Ionuţ: “Mi-am făcut viaţa la Bucureşti şi a fost foarte bine, am fost stăpână pe tot. Ion pleca câte două-trei săptămâni în tur­neu şi eu rămâneam cu Io­nuţ, în casa aia mare. După ce l-am făcut pe Ionuţ mare, m-am întors acasă. Dacă nu era Ion, era greu de mine, foarte greu. Un copil te ajută, iar el m-a ajutat mereu. Eu nu am mai plecat să câştig pensie, am numai două sute de mii de lei pensie de vete­ran, ce să fac cu ea?...”

 

CU SORA. Doamna Elvira are 78 de ani şi este sora cea mai mare a artistului. Îşi aminteşte că Ion îi era foarte apropiat. “Când avea el doi ani şi avea mo­ţişor pe frunte, eu lucram la nevasta şefului de post. Îl luam cu mine. Era iarnă şi aveau o sobă şi lângă sobă o firidă şi îl punea acolo în picioare şi prăjea cartofi. Ea îi dădea cartofi prăjiţi, el îi cânta: «Ce credea Malioala/ Că-mi face ea mie boala». Când cocea pâine, vara, mergeam la cuptor împreună şi pâinea care i-o făcea în gura cuptorului, o făcea lungă, era pâinea lui. Cânta şi îi dădea pâinea şi mergea repede la mama să i-o ducă. De mic a avut iubire pentru mama, să o protejeze.”

Pe la vreo patru ani, Elvira îl lua cu ea la căminul cultural: “Ne învăţa cântece acolo, ne învăţa să jucăm şi noi uitam până ajungeam acasă. Dar el le reţinea pe toate.”

 

MOTIV. “Îl luam pe el cu mine pentru că băieţii se ţineau după noi, fetele, când ieşeam de acolo. La sfârşit aveam scuză: «Mă duc acasă, că plânge ăla mic». Aşa scăpam, că băieţii erau băieţi şi tata nu permitea să stăm cu ei de vorbă”. S-a făcut mai mare, a mers la şcoală. “La Târgovişte, iarna, mergeam cu mâncare, că timpurile erau cum erau. Aşa am crescut mari, câte unul, câte unul. Am mers şi la Bucu­reşti în vizită. Când s-a năs­cut Ionuţ m-am găsit acolo, mi-a zis: «Lele, te duci şi scoţi pe Maria şi pe băiat din spital la trei zile, pentru că tu m-ai luat prima în braţe când m-am născut. Ai avut noroc de mine, am ieşit om mare şi vreau să îl ţii şi pe băiatul meu în braţe ca să-mi trăiască!» Ne-am înţeles bine toată viaţa, am fost frăţie unită, nu ne-am duşmănit, ne-am iubit unii cu alţii.”

Gheorge, zis Gică, este fra­tele mai mare al interpre­tului. Are 70 de ani. “Pe la vreo zece ani îl luam pe Ion cu mine în căruţă, pe urmă el «a zburat», iar eu am rămas tot aici.” De cântat, Gică cântă doar când e cu chef: “Treaz, nu cânt niciodată. Fie­care cu darul lui.”

 

TRIO. Ion, Nicolae şi Constantin (Titi) au împărţit scena. Nicolae spune că Ion a fost salvarea lor. “El, de când a început să mişte prin sat, să cunoască lumea, încă din fragedă vârstă, ne-a schimbat viaţa”. Cei mai frumoşi ani, cu Ion i-a petrecut. “Am mers spre Râmnicu Sărat cu Nicu Constantin, Alexandru Lulescu, Maria Ciobanu. S-au vorbit ei şi m-au întrebat: «Mă, tu ştii vreun cân­tec?», «Ştiu unul», «Ce cântec ştii, mă?», «Dunăre, să nu mă îneci», «Mai ştii, mă, unul?», «Parcă mai ştiu juma’ de cântec». Şi când am ajuns au cântat ei în spectacol şi în final Nicu Constantin m-a prezentat şi pe mine. M-au pus să probez o vestă din costumul naţional şi mi-au făcut vânt. M-am trezit pe scenă, la grădină de vară, mă aplauda lumea. Binenţeles, emo­ţii... Am scos-o la capăt, până la urmă, publicul te înţelege şi, totuşi, mi-a intrat în cap «artistăria» şi nu m-am mai despărţit de ea până după Revoluţie, încă vreo cinci ani. Munca noastră s-a concretizat într-un disc, iar sepa­rat am şi vreo două-trei cân­tece pe discurile altor interpreţi. Acum îmi dau seama ce a însemnat să fim pe aceeaşi scenă, pe atunci nu realizam.”

 

CE VREMURI... Mezinul familiei, Constantin (Titi), spune: “Ion în­seamnă tot pentru neamul în­treg. L-am urmat mai în­deaproape pentru că mi-a plă­cut să cânt de mic, mă întreba ce am de gând să mă fac când m-oi face mare şi mie îmi plăcea brânza de oi şi i-am zis că mă fac cio­ban. Mi-a răspuns că asta nu e mese­rie şi să îmi caut alt­ceva, pentru că brânză am să mănânc câtă vreau... I-am urmat sfaturile şi l-am cam copiat. Am fost împreună pe scenă aproape 30 de ani.”

 

DEBUTUL. De la nun­ta lui Ion Dolănescu a început să cânte: “Cânta Ma­ria Lătăreţu la nuntă, m-a auzit şi a insistat foarte mult: «Să ai grijă de fratele ăsta mic, că este un talent». M-a trimis la Turnu Seve­rin, am dat concurs la un ansamblu şi am intrat acolo la 17 ani. Am continuat împreună, Fraţii Dolănescu: Nicolae, Constantin şi Ion pe aceeaşi scenă. Şi acum îşi aminteşte Ion şi râde de mine că m-am aplecat până la pământ când am mul­ţumit publicului şi am pupat şi mâna unui primar de comună. În fiecare an, luam la rând toate col­ţurile ţării. Nu a existat că­min cultural să nu mergem. Peste tot, acelaşi public am avut. Fratele, Ion, era foarte apreciat şi datorită lui era un public numeros.”


Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de