x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Dragoste de soră

0
Autor: Anca Alexe Roxana Vintila 12 Mai 2008 - 00:00

Meleagurile prahovene i-au dat “aripi” Irinei Loghin şi au călăuzit-o pe tot parcursul vieţii… Alături de fraţii ei a crescut într-o lume mirifică.

Din căsuţa de la Vălenii de Munte, plină de fotografiile din perioada în care Irina Loghin era angajată la “Ansamblul Ciocîrlia” şi de afişele cu “cozile ei originale”, Florica Oprea vorbeşte cu mîndrie despre sora ei. Îndrăgita interpretă Irina Loghin s-a născut într-o familie modestă cu cinci fraţi, iar relaţia dintre ei a fost dintotdeauna nemaipomenită: “Atunci cînd noi ne certam, ea intervenea şi ne împăca pe toţi. În sufletul ei nu a existat niciodată sentimentul de ură. Nu suportă să vadă pe cineva certat, nu numai în familie ci chiar între colegii ei. A căutat întotdeauna să strecoare o vorbă de bine. Din 1961, de cînd sora mea s-a lansat, pot spune că a fost alături de noi.”

Împreună la spectacole. Florica era cea care mergea tot timpul cu Irina la spectacole de cînd erau eleve la Şcoala Elementară din comuna Gura Vitioarei. Amîndouă iubeau cu patimă muzica.

“Mergeam să cîntăm la Brigăzile Artistice, cum se numeau pe vremea aceea, iar noi, cei care cîntam, eram numiţi agitatori. De asemenea, cîntam în toate comunele din împrejurimile oraşului Vălenii de Munte, la tot soiul de spectacole. În perioada Colectivizării mergeam prin comune şi duceam muncă de lămurire cu ţăranii pentru a se înscrie în Cooperativele Agricole de Producţie. Toate acestea se întîmplau acum cincizeci şi ceva de ani. Eu am 70 de ani şi încă păstrez aceste amintiri legate de sora mea.”

FOLCLOR AUTENTIC. O regiune superbă, cu foarte multe păduri, dar şi cu foarte multe coclauri: Vălenii de Munte, locul amintirilor din copilărie pentru Florica şi Irina Loghin. “Pe toate aceste coclauri sora mea venea cu casetofonul şi împreună mergeam la fabricile de conserve sau la alte fabrici unde lucrau muncitoarele. Irina venea şi înregistra folclorul bătrînesc, autentic, punîndu-le pe femeile cele mai bătrîne să-i cînte. De aici, din această zonă, şi-a cules tot folclorul. Culegea melodii cu sutele”, dezvăluie Florica Oprea.

Cînd era la Ansamblul Ciocîrlia Irina Loghin era obligată să-şi formeze repertoriul propriu. Sora sa, Florica, a ajutat-o extrem de mult: “Am cîntat de nenumărate ori împreună şi eu mă ocupam de repertoriul său. Irina Loghin este iubită de toată lumea. O fire muncitoare, săritoare, modestă. Nu ezită să facă treabă atunci cînd vine la ţară”, povesteşte sora ei mai mare.

“Are grijă de casa părintească chiar dacă nu mai stă nimeni în locul în care am copilărit. Este un cătun care se numeşte «Peste Gîrlă», aşa cum îl cunoaşte lumea din zonă. Cînd oamenii satului ne auzeau cîntînd seara, ziceau: «I-auzi! Iar au început cocoşeii lui Efrim să cînte!» Efrim îl chema pe tatăl nostru”.

MEREU ACEEAŞI. Celebritatea nu a schimbat-o cu absolut nimic pe Irina Loghin. Florica Oprea îşi aminteşte că din primul salariu, Irina şi-a luat nişte toalete, nişte rochii pentru spectacole.

“După ce le-a purtat ea o perioadă pe toate ni le-a adus nouă. Am avut dintotdeauna o relaţie specială cu sora mea. De fiecare dată cînd venea la ţară, nu se ducea la părinţi, ci venea mai întîi la mine. Eu i-am crescut copiii pînă la vîrsta de cinci ani.”

Un copil care, ca orice copil, mai făcea şi trăsnăi: copilul Irina Loghin. Sora sa, Florica, ne povesteşte o scenă memorabilă: “La noi se auzea un zvon că vin ruşii şi fură copiii, fetiţele mai mari. Noi aveam o pufoaică rusească a tatălui meu, iar Irina se deghiza cu această haină şi cu o «căciulă cu urechi». Se îmbrăca cu ele şi se ducea în pădure cu o altă fată şi speriau toate babele care veneau la lemne. Îşi mai punea şi nişte pantaloni urîţi şi spunea că este un rus şi că a venit să le fure. Cînd îşi dădeau seama că este ea, toate femeile o dojeneau”.

De unde pasiunea pentru muzică? Cum a ajuns Irina Loghin să îmbrăţişeze această carieră?

“Noi cîntam de mici: ne făcea tata cor pe patru voci – eu şi Irina eram vocea alto, mama cu altă soră erau soprane, tata era bariton şi doi fraţi de-ai noştri erau tenori. De sărbători tata ne ducea la biserică şi cîntam pe patru voci.”

Cîntecul în viaţa Irinei Loghin este sfînt. “Dacă s-ar lăsa de cîntat, e de părere Florica Oprea, Irina nu ar mai rezista să trăiască. Pentru ea cîntecul înseamnă viaţă chiar şi cînd vine acasă şi face treabă prin grădină. Muzica şi iubirea faţă de copii reprezintă totul.”

O FORŢA. Nicolae Loghin este cel mai mic din familie. Alături de Irina a stat pînă la vîrsta de 18 ani. Mai departe a plecat la Şcoala Militară, urmînd alt drum.

“Aşadar, pînă pe la 18 ani pot să vorbesc despre copilăria noastră de acasă. Copilărie care a fost frumoasă, deşi proveneam dintr-o familie necăjită. Vă daţi seama, un singur salariu, al tatei, să hrănească opt guri, nu era uşor. Cu toate astea, a fost frumos. Zona în care noi ne-am născut este deosebită. Şi astăzi îşi mai păstrează strălucirea”.

O fatå harnică. Irina a fost o fată cuminte şi harnică. Sînt două cuvinte care o caracterizează. De ce?

“Pentru că surorile noastre celelalte au plecat, continuă Nicolae Loghin, şi-au găsit serviciu, pe acolo, şi ea a rămas acasă pînă la adolescenţă, fiindcă a trebuit să o ajute pe mama la toate treburile. La un moment dat mama se îmbolnăvise şi Irina era nevoită să ţină casa, cu tot ce era necesar într-o gospodărie. Ca orice copil, a făcut şi năzdrăvănii, chiar dacă nu prea avea ea timp. În orice caz, Irina era o forţă. Nu era gingaşă! Era extraordinar de puternică! Însă îmi aduc aminte de o păţanie de cînd Irina avea vreo 12-13 ani. La noi, pe acolo, fiind o zonă petrolieră, trecea o conductă cu ţiţei. Undeva avea un ventil de legătură care era închis. Dar noi, copiii, ne-am dus acolo şi ne-am jucat la ventilul respectiv să-i dăm drumul şi să curgă ţiţei. Luam ţiţei de acolo, nu mult, cîte o cutie, două, şi-l duceam acasă, ca să aţîţăm focul. Irina nu s-a mulţumit cu lucrul ăsta. A luat o piatră şi a început să dea în ventilul acela care s-a desfăcut. Tot ţiţeiul a sărit, a ţîşnit de parcă era furtun. Noi ne-am speriat şi am fugit. Nici măcar nu ne-am dus acasă de frică, am stat ascunşi să vedem ce se întîmplă. A venit cineva foarte repede, a alergat pînă la primul punct de ajutor şi au chemat oamenii să vină să oprească conducta. Bineînţeles că pînă atunci s-a scurs o mare cantitate. Memorabil!”

POPULARITATE. Dorinţa de a cînta a apărut la toţi, nu numai la Irina. Asta pentru că tatăl lor a cochetat la un moment dat cu viaţa de la mănăstire. A stat un an acolo şi a învăţat foarte multe cîntece religioase. A ţinut morţiş să înveţe şi ei să cînte...

“Bine, nu era un expert tata, dar faptul că ştia ce să ne înveţe a contat. Mai ales la ţară, unde, vă daţi seama, cine putea să ştie astfel de lucruri.

Irina s-a afirmat şi la şcoală. O punea învăţătoarea să dirijeze clasa. A ieşit în evidenţă prin acest lucru. În afară de cîntat îi plăcea foarte mult să meargă la echipa artistică din comună. Erau căminele acelea culturale, iar ea era prezentă la activităţi, deşi nu prea o lăsa tata pentru că erau alte vremuri, era şi fată. Mergea la echipa artistică aproape de două, trei ori pe săptămînă, seara.

Am cîntat şi eu cu Irina, însă a fost mai mult ca un hobby. Şi nu atunci cînd eram copil, ci mai tîrziu, cînd a intrat în clasa artiştilor. Pentru că ea nu cîştiga bani numai din salariul ei, fiindcă era foarte mic.

Artiştii erau printre cei mai prost plătiţi. Ca atare, trebuia să-şi completeze oarecum fondurile, necesităţile. A început să meargă pe la nunţi şi la diverse evenimente. Lucruri pe care le făceau, cred, toţi cîntăreţii la timpul acela. Poate chiar şi acum. Fiind cît de cît populară, lumea a început să o caute. Cînd participa la o nuntă de la ţară mă lua şi pe mine. Iniţial mă ocupam mai mult cu partea tehnică, pînă am început să şi cînt. Mă prezenta ca fratele ei. Era greu şi foarte obositor, dar au fost nişte vremuri extraordinar de frumoase”, îşi aminteşte fratele Irinei Loghin.

VOCE LIMPEDE. Lumea o îndrăgea, era altfel mentalitatea, iar nunta la ţară era nuntă la ţară. Se cînta foarte mult folclor autentic, chiar dacă se mai presărau pe ici pe colo şi altfel de melodii. A păstrat tradiţia şi nu s-a abătut de la folclorul autentic.

“Dar într-o chestiune privată mai cînţi şi ceea ce ţi se cere, fără să depăşeşti limitele decenţei. Iar Irina a păstrat-o şi o face şi astăzi. Vocea ei sună şi acum foarte limpede. Oricum ea duce o viaţă extrem de riguroasă şi echilibrată. Nu a fumat, nu a băut şi e vegetariană de mulţi ani. În felul acesta s-a păstrat sănătoasă. Aleargă, merge şi aproape în fiecare zi face ture de parc. Are o condiţie fizică extraordinară”, spune Nicolae Loghin.

În ceea ce priveşte repertoriul Irinei Loghin, fratele ei mărturiseşte că îi plac toate piesele. A avut toate discurile ei, casetele şi încă le mai păstrează.

“Ascult cu mare drag «Întoarce-te, bade, în sat», «Mamă, mamă, ce-ai crezut»… piesă care mă trimite cu gîndul la mama noastră şi îmi dau lacrimile. Mai sînt cîteva melodii… «Bradului la munte-i place», spre exemplu. Îi cunosc tot repertoriul, pentru că mergeam cu ea mai mereu la nunţi şi vă daţi seama că le memoram”.

DE NOTA 10. Locuind în Bucureşti, cei doi fraţi păstrează legătura. Mai rar, ce-i drept, nu ca înainte.

“Mai merg eu pe la ea, mai stăm de vorbă. Mergem şi la ţară. Eu cel puţin mă duc în fiecare vară acolo, la casa părintească şi Irina cînd are timp. Stau din iunie pînă în septembrie, iar ea mai trece cîte o zi, două, trei, în funcţie de program.

Foarte bine mă înţeleg şi cu copiii ei, mai ales că au crescut aici, în Bucureşti, sub ochii mei.

Cînd erau ei mai mici mă duceam mult mai des, pentru că aveau nevoie de ajutorul meu. Irinuca... Iris, cum îi place ei să i se spună, este cea mică. Şi ea şi Ciprian sînt de nota 10, cuminţi, educaţi, cumsecade.

Îi doresc multă sănătate Irinei! Cel mai mult însă îi doresc să-şi vadă copiii la casa lor, fiecare aranjat şi să meargă în continuare pe aceeaşi linie. Iar pînă cînd Dumnezeu o ţine în viaţă, să cînte, pentru că publicul o mai ascultă, o doreşte şi o apreciază”, încheie Nicolae Loghin.

Băieţoasă şi sufletistă

Ziua întoarcerii tatălui a fost una dintre cele mai frumoase din copilăria Irinei, în ciuda caracterului ei “băieţos”, aşa cum o descrie fratele mai mare. Chiar dacă este o fire puternică, Irina este şi sufletistă: “Fiind vînător, cînd aude de animale, merge cu mine în pădure, dar îmi zice mereu că nu trebuie să omor animale. Şi nici nu fac asta cînd e ea cu mine”, se destăinuie Ion Loghin. “Irina e o persoană foarte darnică şi mărinimoasă. Are darul de a povesti, de a spune bancuri... Cînd ne vizitează, ne face să ne simţim foarte bine...”. După ani, cei doi fraţi au mers împreună la spectacole: “Am deschis o agenţie de impresariat după ‘89, Irina a fost cap de afiş. Am cam mers în toată ţară. Spectacolele erau formidabile. Sălile erau pline. Mă uitam de după cortină la reacţia spectatorilor – mai mult de jumătate din spectatori îşi duceau batistele la ochi, plîngeau… Erau impresionaţi de cîntecele ei”, încheie Ion Loghin. (Ionuţ Răduică)

 

Avea un dar

Ion Loghin, mai mare cu cinci ani decît Irina Loghin, îşi aminteşte cu mare satisfacţie de copilăria lor, în special de obiceiurile din perioada Sărbătorilor.
“Mergeam la cine ne era mai aproape. Cam toţi cîntam, dar mai mult eu cu Irina ne duceam şi cîntam la fereastra caselor, aşa cum erau obiceiurile. Mi-am dat seama de atunci că Irina avea voce”, ne-a povestit acesta.
Copiii care erau talentaţi erau oarecum obligaţi să meargă la spectacolele din căminul cultural.
“Irina cînta şi ea la cămiul cultural. Era aplaudată de atunci. Simţeam că avea un dar, că e foarte talentată”, îşi aminteşte Ion Loghin.
Despre corul bisericesc pregătit în sat de tatăl lor îşi aminteşte şi Ion. La slujbă, nea Efrim îşi aşeza copiii la rînd şi îi punea să cînte “să vadă lumea ce copii are”, spune fratele Irinei.
Războiul a fost unul dintre momentele cele mai grele ale familiei. După plecarea pe front a tatălui, familia a început să se lupte cu adevărate greutăţi, dintre care cel mai important lucru era hrana pentru atîtea guri. (Ionuţ Răduică)

 

Citeşte mai multe despre:   tara,   copiii,   irina,   florică,   sora,   loghin,   irina loghin,   irina loghin 12 mai 2008,   irinei

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de