Stradivariusul nu-i bun, naşule!

Le-a încântat copilăria cu baladele sale magice. Poveştile copilăriei erau în versuri, cântate de un uriaş blând.

 
Lache Găzaru a refuzat una dintre cele mai dorite viori din lume, un Stradivarius. Nepotul lui, Constantin Eugen-Minică, nepot după soră, povesteşte vesel întâmplarea. O mică poveste dintr-o viaţă plină de basme spuse în versuri, pe acorduri de vioară.

“A venit Amzulescu aici. I-a luat şi i-a dus la Bucureşti. Acolo i-a băgat separat într-o odaie şi le-a dat câte o litră de rachiu. Cântau cu litruţa la ei. Erau toţi acolo şi pe ei îi puneau să cânte, îi înregistrau. Lui Tata Lache i-a dat vioara lui Ion Voicu să cânte cu ea, Stradivariusul. El i-a spus la ăl bătrân: «Naşule, asta nu e bună, nu-mi place, dă-mi-o tot p’a mea». Vioara lui era de Reghin. El era şi ruşinos şi-i tot spunea la ăl bătrân al meu: «Mă, naşule, spune-le că nu pot să cânt cu ea». ål bătrân îi spunea: «Lasă, mă, că e bună asta!». El, nu şi nu. Voia vioa-ra lui de Reghin, nu Stradivariusul”.

Portret. Minică a fost şi el lăutar, ba chiar a cântat cu unchiul Lache. Este mândru de înaintaşul său şi-l laudă cu toată gura. “Lache Găzaru era unchiul meu, fratele lu’ muma. Nu ştiu dacă în familia noastră să fi fost al lăutar până la el, eu nu ştiu. El cânta şi din gură, şi cu vioara. Învăţase cântecele de la mama lui a bătrână, bunica lui. Înainte se cântau numai cântece vechi, el mai mult d’astea cânta. Marcu Viteazu, Chira Chiralina, Voloveanu... Erau mai mult balade. Unchiu cânta pe la nunţi, la botezuri, la sărbători, se mai adunau pe la Anul Nou...” Nepotul Eugen îşi descrie unchiul ca fiind un om minunat, un om solid, cu o ţinere de minte puternică. “Tata Lache era înalt, om făcut bine. Noi suntem romi, dar el nu ziceai că-i rom. Era chipeş. Era un om blând, îl simpatiza toată lumea. Niciodată nu s-a certat cu nimeni. Avea o voce puternică, nu-i trebuia staţie, nici nu erau staţii. Dar chiar şi mai încoace, când apăruseră staţiile, tot nu avea nevoie. Am mers odată după ei la Ciuperceni la o nuntă şi se făceau Moaşe. Ne-am adunat toţi la un colţ să vedem care cântă mai bine. Tata Lache, fără staţie, trecea de ăia cu staţie.”

Mihai Constantin i-a împărtăşit nepotului său micile secrete ale meseriei, iar acesta recunoaşte plin de admiraţie: “Unchiu’ era foarte educativ. Îmi spunea: «Să nu bei la nuntă, să nu minţi, să nu înşeli oamenii. Să nu te duci la nunta aia să iei arvună şi pe urmă să te duci la alta». O nuntă dura trei zile. Mult de cântat pentru oricine şi multe cântece de ştiut pentru lăutari. Uriaşul rezolva altfel treaba. Tata Lache nu cânta prea multe cântece la nuntă, că un cântec de-al lui ţinea două ore! La nunţi bea puţin, după ce termina nunta se cinstea cu socrii, cu naşul. Avea vreo 65-68 de ani când a murit. Până a murit, aceeaşi voce a avut-o, dar nu prea mai mergea la petreceri, doar pe la botezuri, nu mai avea aceeaşi putere. A avut şi discuri. A venit odată unul de i-a luat de aici şi le-a făcut la Bucureşti un disc cu «Ion ăl Mare din Poiană». Trei ore ţinea cântecul ăla, trei ore fără să repete o vorbă de două ori. El nu era un bun instrumentist, dar avea memorie foarte bună şi o voce foarte frumoasă”.

Nepotul Costel

Constantin Constantin – Costel Ţiganu este nepot după tată al lui Lache Găzaru. Amintirile lui despre Tata Lache sunt “din casă”. Despre seri cu cântec, despre ţoiuri cu ţuică aducătoare de veselie, de inimi uşoare. “El era aici un fel de vedetă locală. Se făceau petreceri de ţineau o zi şi-o noapte, câte o uliţă întreagă. Unchiu’ ne cânta nouă acasă, aici, când îi venea lui chef de cântat. Bea cu tata ţoiuri de ţuică. Cânta şi cântece mai vesele, dar cine îl punea să cânte îl punea să câte balade. Când îl auzeai se zguduia totul.”

Familist convins: a avut patru copii

Mihai Constantin a fost un familist convins. Nu sunt doar vorbe, sunt fapte, comportamente. “Unchi-miu a avut patru copii. Pe soţia lui o chema Prina. Ca om... nu se mai naşte aşa ceva, nu se mai poate, avea numai calităţi bune. Ei au fost patru fraţI, două fete şi doi băieţi, pe tatăl meu îl chema Constantin Marin. Nu am cuvinte să spun cât de bine te învăţa. Şi nu numai pe noi, că eram neamuri, pe toţi. Erau copiii mai reduşi pe atunci şi mai făceau guguloaie, dădeau după el, îl înjurau, dar el nu se supăra niciodată, ba chiar se juca cu ei. Pe noi ne învăţa să fim cuminţi, cinstiţi, să nu ne certăm cu lumea, să nu înjurăm, ne dădea numai sfaturi bune.” Cel de-al doilea război mondial l-a lăsat pe lăutar cu o rană, dar şi cu poveşti. Chiar şi cântece. Oricum, întâmplările neplăcute pe care le-a avut nu i-au luat cheful de viaţă, dragostea de cântec. “Unchiul povestea pe unde se ducea, că a fost la Bucureşti şi a cântat, cu cine a cântat, de război. Se făceau Sărindare, petreceri, şi mereu îl tocmeau pe Lache Găzaru, iar el nu-i refuza niciodată”.

A cântat la toţi

Bogaţi sau săraci, puternici sau slabi, Lache le-a cântat la toţi. Plăcerea lui nu se măsura în onorariul primit. Să-şi spună baladele pe acorduri de vioară era foarte important pentru acest lăutar. “A fost şi la un concurs de balade la Bucureşti. A ieşit pe locul I, cu 72 de balade şi cântece bătrâneşti pe care nu le mai ştia nimeni. Veneau de la Bucureşti, stăteau aici şi trăgeau nişte chefuri... A cântat şi la oamenii puternici ai vremurilor, a cântat la toată lumea”, încheie nepotul Constantin.

(Mulţumim domnului Gheorghiţă Rotaru, director al Căminului Cultural Desa)