x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Sensibilă şi plină de viaţă

0
Autor: Anca Alexe 06 Oct 2008 - 00:00

Dragostea pe care i-a împărtăşit-o mama ei a făcut-o să nu simtă greutăţile vieţii.



Copilăria… nu se ştie cum a perceput-o Laura. Dar îi spunea mamei că ea a fost fericită. Îi spunea că a avut o copilărie frumoasă, lipsită de griji. O copilărie asemănătoare celor de basm, de poveste: "M-a surprins când mi-a mărturisit asta. Ea nu a considerat că suntem săraci. Mai mult, nu a ţinut cont de faptul că nu au mai avut tată de la 3 ani. Îmi aduc aminte… era vioaie, plină de viaţă, nebunatică. Poate mai mult decât alţii câteodată sau mai mult decât fraţii ei".


SCENETE.
Îi plăcea să-şi antreneze frăţiorii la diferite activităţi, în special culturale. La grădiniţă făceau serbări însoţite de scenete, piese de teatru pentru copii…
"Odată, vine acasă şi zice: «Hai să jucăm capra cu trei iezi! Eu sunt capra, Alex e lupul!». Apoi, amândoi fraţii trebuiau să fie iezi. Le cânta şi le spune că pleacă în pădure, să fie cuminţi, să nu deschidă uşa la nimeni… După ce a ieşit din scenă a intrat înapoi ca ied. Acum, vine lupul, care era Alex. Cântă ce trebuie să cânte, iedul cel mic dă să deschidă uşa, celălalt nu-l lasă… mă rog, au făcut aşa de vreo două ori."


ROLURI. "Ea îi dirija. În sfârşit, deschide uşa iedul cel mare (care era ea), intră lupul, o mănâncă pe ea prima, mănâncă şi al doilea ied. Al treilea se pitise. Nu-l găseşte şi pleacă. După un timp vine capra înapoi. Acum, era normal, ieşise iedul cel mare, nu mai era nici al doilea ied, deci ea putea juca din nou rolul de capră. Şi vine acasă. Iedul cel mic iese şi plânge: «Mămucă, mămucă, uite ce am păţit, a venit lupul şi mi-a mâncat frăţiorii». Pregăteşte tot aşa cum era în scenetă şi pleacă ea în pădure să-l caute pe lup. Îl aduce acasă şi, imaginar, îl aşază la masă pe acea groapă plină de jăratic şi îi dă să mănânce. Lupul începe să înfulece. Iedul cel mic îi zice: «Şi eu ce fac? Mie nu îmi dai să mănânc?». Ea spune: «Nu! Tu nu trebuie să mănânci!». A venit şi la mine să mă întrebe, aşa că i-am explicat: «Mamă, păi lupul este pe o groapă de jăratic şi, dacă tu te aşezi lângă el, cazi acolo!»… «Păi, şi eu ce fac atunci?»… «Tu plângi după frăţiorii tăi», i-am răspuns. Şi s-a pus pe un plâns: «Frăţiorii mei, frăţiorii mei...., de îi curgeau lacrimile şuvoi. Atunci, Laura – noi îi spuneam Adi – vine la mine la bucătărie, că eu acolo stăteam, dar din când în când mai interveneam cu câte ceva şi, plângând, zice: «Sebi plânge cu lacrimi!», dar şi ea deja avea lacrimi în ochi. Şi ne-a pufnit plânsul pe toţi. M-am gândit cât de frumos este să joci un teatru şi să-ţi imaginezi toate aceste lucruri din postura de copil. Copiii sunt extraordinari. Era fantastică, avea puterea de a le transmite şi lor acea stare", povesteşte Elena Stoica, mama Laurei.  


CA UN COPIL. Dacă aveau musafiri, Laura trebuia neapărat să-şi antreneze frăţiorii pentru o scenetă. "Alex, continuă Elena Stoica, avea un pic de voce şi cânta în spate, dar când începea şi Sebi să cânte se opreau amândoi. Sebi nu are nici un pic de voce sau talent. Râdeam de el, râdea şi el. Dacă voia să-i facă să tacă începea să cânte. Dar de multe ori însă îi plăcea să-i asculte. Adoram să stau în preajma lor. Care mai de care imitau pe câte cineva, luau bătătorul de covoare pe post de chitară, improvizau foarte mult. Câteodată săreau toţi trei pe mine să mă gâdile. Îmi plăcea până la un anumit moment, apoi nu mai suportam şi le făceam semn să înceteze. Mă tăvăleau pe jos. Eram şi eu copil ca ei, aşa mă simţeam…"  


LIBERTATE. Mai târziu a descoperit că muzica este principala ei pasiune. De fiecare dată când a avut posibilitatea să călătorească, într-un turneu, într-un festival, nu a ezitat. A primit de la mama ei toată susţinerea: "Mă întreba dacă o las, şi-i spuneam: «Vrei?»… «Da!»… «Bun, du-te!». Am făcut tot ce am putut ca să aibă şi toaletele de care avea nevoie, mai modeste, ce-i drept, dar să aibă. I-am dat libertatea de a merge oriunde. În momentul în care a spus: «Nu mai vreau să merg la serviciu!» iarăşi am fost de acord cu ea. I-am zis: «Dacă tu crezi că din asta poţi să-ţi întreţii existenţa şi să câştigi mai mult decât un salariu la o întreprindere, foarte bine!». În câteva spectacole, cu un program de 20 de minute, îşi scotea salariul pe o lună întreagă".  


FRAGILĂ. Două dintre piesele Laurei i-au fost dedicate mamei, sufletului care i-a dat viaţă.
"Din primul album mi-a dedicat «Va veni o zi» şi din ultimul, «Mereu mă ridic». Nu le-am înţeles atunci. Ulterior, am ştiut… Parcă a anticipat că voi avea nevoie de asta. Din prima clipă în care s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu ea am simţit că mă apasă ceva şi sunt gata să cedez… Mi-am spus că n-am voie să cad, eu trebuie să mă ridic. Şi visam la ea… la clipele în care mergeam la dans şi eram fascinată de mişcările ei, nu mai eram în stare să mă urnesc. Stăteam pe loc… astfel, parcă eu am uitat să dansez. La ultimul Revelion pe care l-am făcut împreună, o vedeam cum dansa împreună cu Cristi… cum se drăgăleau. Eram atât de fericită pentru tot ce trăiau ei, pentru emoţiile lor, bucuria lor de a fi împreună. Şi în casă mă uitam după ea. Urmăream tot ce face. Uneori se simţea stânjenită, mă întreba ce tot o urmăresc aşa cu privirea, dar mie îmi era dragă. Era ceva magic în tot ce făcea. Chiar şi când spăla vase avea anumite mişcări ale ei, foarte graţioase. Mâinile erau aşa fragile, încât mă întrebam dacă poate să facă lucruri mai grele… cu riscul de a mă repeta, era magică! Dumnezeu are grijă de ea!".


"La liceu îi plăcea să aibă secretele ei. La un moment dat mi-a povestit ceva şi unei prietene de-a ei altceva. Fata mi-a spus şi mie prin intermediul mamei sale, că eram prietene de familie. Bineînţeles că am întrebat-o: «Da’ de ce, mamă, mi-ai spus mie aşa şi ei aşa?»… «Ei, dragă, zice, dar trebuie să mai am şi eu secretele mele»"

"De fiecară dată când Laura cânta eram roşie de emoţie… parcă eram în locul ei. O simţeam tot timpul, chiar şi când era puţin supărată. Nu întotdeauna lucrurile merg pe roze. Pe ea o afectau multe lucruri care ajungeau la urechile ei, fiindcă era sensibilă. Am trăit multe bucurii… atât de multe, încât simţeam că alt sentiment nu mai există"
Elena Stoica
Citeşte mai multe despre:   laura stoica

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de