x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Cronică în note

0
Autor: Carmen Anghel 10 Mar 2008 - 00:00

Este greu să vorbeşti despre un prieten care nu se va mai întoarce niciodată.


Este greu să vorbeşti despre un prieten care nu se va mai întoarce niciodată.

 

L-au cunoscut, l-au iubit, l-au apreciat. Astăzi povestesc cu lacrimi în ochi despre Liviu.

Doctor Aurelia Cosma, director în Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti”: “Când l-am cunoscut, Liviu Vasilică era deja un nume în galeria slujitorilor cântecului popular şi nu a oricărui cânt, a cântului adevărat, al muzicii lăutăreşti ţărăneşti, care te cuprinde şi te rostogoleşte în starea de bucurie şi trăire profundă. Liviu Vasilică era o stare de spirit şi crea acea stare, atât de necesară nouă, celor cuprinşi de vria de zi cu zi. Când era vorba de Teleorman, izvorniţa fiinţei sale, doctorul Vasilică nu pregeta să îi inoculeze meşteşugit, cu emoţie şi mândrie ce însemna acest colţ de lume şi mai ales faptele făuritorilor acestei lumi. În scurtele discuţii pe care le-am avut îmi vorbea pătimaş despre ţinutul său natal, despre Vlaşca şi Teleorman, despre bogăţia şi frumuseţea artei populare de aici amintind de jocul de gleznă întruchipat de dansul popular, de cântecul agale doinit, de balade, de cântecele lăutăreşti ale ţăranilor zonei, inconfundabile prin profunzimea şi vibraţia muzicală, de costumul tradiţional plin de sobrietate pe care de altfel este înscrisă o veritabilă cronică a vieţii ţărăneşti. Liviu Vasilică a trăit în acest spaţiu, şi-a însuşit acest spirit, l-a cercetat şi conservat după ce a scotocit în sipetul plin de frumuseţi ale culturii populare. Şi-a construit cu migală, dar şi cu talent un repertoriu care l-a personalizat şi l-a făcut inconfundabil. Apariţiile sale, alături de membrii grupului Teleormanul – băieţi frumoşi şi făloşi care îşi purtau cu eleganţă şi mândrie portul popular, încununat de mantaua (ipingea) specifică zonei – erau pline de mare emoţie şi de bucuria de a transmite, cum numai el ştia s-o facă, mesajul cântecului vechi din această zonă a Câmpiei Române. Îmi amintesc de întâlnirile noastre în satul ciudat de la şosea, în Muzeul Satului, unde venea cu mare bucurie. Aici, pe acest teritoriu al memoriei, pe prispa unei case vechi de câteva sute de ani, Liviu Vasilică a depănat adesea multe poveşti adevărate despre locuri şi oameni, despre obiceiuri şi mai ales despre teama şi grija de-a păstra “întru spirit” tot ceea ce a fost valoros în trecut. Aici, în acest sat zis muzeu, l-am descoperit în toată splendoarea fiinţei sale. Îmi amintesc de emoţia adolescentină care-l cuprindea la fiecare întâlnire cu acest tezaur de cultură şi civilizaţie care este Muzeul Satului, pe care de altfel îl cunoştea ca pe propriul lui suflet şi unde mărturisea că se simte cel mai “acasă”. Iubea cântecul ca pe propriul copil. De fapt, tot ce ţinea de tradiţie – cânt, joc, port, rostire bogată, datini şi obiceiuri – făcea parte din fiinţa sa. Liviu Vasilică, prin virtuţile sale interpretative, făcea să vibreze cântul într-o manieră inconfundabilă. Cu Liviu Vasilică pătrundem în anotimpul memoriei acestui neam, care a inventat veşnicia, fiind un cronicar pe note al rosturilor ţăranului teleormănean. I-a iubit pe oameni, dar cel mai mult a iubit cântecul. Pentru Liviu Vasilică, cântecul a fost iubirea sa fundamentală. A iubit acest ţinut al Teleormanului, invitându-ne pe uliţa ce-i era dragă, pe la ei prin Teleorman, pentru a ajunge cu trăsioara, la semenii săi şi la frumoasa satului, Mărioara. Cu al său murguleţ, căluţ docil, adesea a ajuns şi în sufletele noastre.”

 

ADOLESCENTUL. Profesor Niculina Toma l-a cunoscut pe “adolescentul suplu şi simpatic” când era elev al Liceului “Al.I. Cuza” din Alexandria. “Avea adesea zâmbetul pe buze, o fire sinceră, prietenoasă, deşi era printre cei mai buni elevi ai şcolii, îndeosebi la chimie. Se dedica în întregime, cu o uşurinţă şi o plăcere neobişnuite studiului. Mama, eminenta profesoară de geografie, Matilda Vasilică, şi tatăl, disciplinatul şi severul profesor de istorie Costia Vasilică, l-au iubit pe măsura calităţilor lui pe Liviu, dar au ştiut să-i cultive sentimentul responsabilităţii, al muncii, respectului pentru om, dar şi al ambiţiei de a deveni medic “, îşi completează doamna Toma amintirile. “Artistul îşi fixa mereu privirea înainte urmărind cu dăruire remarcabilă perfecţiunea artei sale, adăugând sacrificiul de sine, strângându-i în jurul lui pe iubitorii autentici de folclor literar-muzical-coregrafic şi ai portului popular cu singurul scop nobil de a scoate la lumină şi a permanentiza arta populară românească. Liviu Vasilică a rămas pentru mine modelul unui mare caracter, dornic de a-şi păstra vechii prieteni, de a câştiga alţi prieteni pe care să se bizuie în rarele momente de cumpănă. Văzându-l pe scenă, într-o comuniune sufletească, spirituală, cu publicul care l-a iubit pentru felul în care marele rapsod i-a dăruit cântecele sale, am înţeles că numai spectacolul, scena îl făceau pe deplin fericit. Avea acest dar de a încânta publicul prin patosul cu care iubea arta, prin felul cald, uman în care ştia să transmită profunzimea şi bogăţia cântecului teleormănean, ale folclorului în general. Liviu era un dansator şi un artist înnăscut, fiind sufletul formaţiilor de dansuri populare din Şcoala Generală Plosca (şcoală care astăzi cu mândrie şi respect îi poartă numele) şi din liceu.”

 

UN OM GLUMEŢ. Profesorul Marian Căldăruşă a remarcat la Liviu Vasilică, pe lângă pasiunea pentru folclor, faptul că avea un simţ aparte al umorului. “Buna lui dispoziţie îi molipsea uneori pe toţi. Aşa s-a întâmplat când i-am adus în dar un căţel de rasă şi o tobă de ziua onomastică a băieţelului acestuia, Florinel, copilul s-a bucurat enorm, dar Liviu mi-a tăiat elanul spunându-mi: «Numai tu puteai să-i cumperi aşa ceva», iar când a văzut la câteva zile ce zgomot infernal făceau şi câinele şi toba, mi-a zis în plină stradă: «Să vii să-ţi iei minunea de cadou înapoi, noi nu mai dormim de-o săptămână, când nu latră câinele, Florinel bate toba». Auzind ce-mi spune, pentru o clipă l-am luat în serios şi chiar m-am simţit vinovat, dar, în secunda următoare, Liviu mă întreabă: «Cum se mai simte mătuşa ta, bătrâna pe care am tratat-o luna trecută?». Acesta era Liviu Vasilică, un medic care îşi iubea pacienţii, un artist care îşi iubea publicul, un soţ şi un tată care îşi iubea familia şi un prieten care te ajuta şi aprecia. Golul lăsat de el prin plecarea lui definitivă este imens.”

Citeşte mai multe despre:   liviu,   vasilica

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de