x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Familist

0
Autor: Carmen Anghel 10 Mar 2008 - 00:00

Şi-a iubit foarte mult familia, pe cei patru copii: Valentin, Svetlana, Livia, Florin.

Şi-a iubit foarte mult familia, pe cei patru copii: Valentin, Svetlana, Livia, Florin.

 

A avut o viziune ieşită din comun asupra transpunerii folclorului autentic pe scenă şi la televiziune, viziune axată pe autenticitatea interpretării artistice propriu-zise, aplecându-se asupra cântatului în maniera lăutarilor teleormăneni de demult, foarte atent la detalii şi accentuând particularităţile zonei pe care o reprezenta, zona Teleormanului.

 

Prieteni. “A fost cel mai bun prieten şi sfătuitor al meu, spune Florin Vasilică. Vorbeam ore întregi, primeam sfaturi de la el în problemele pe care le întâmpinam, ceea ce trebuie făcut în continuare din punct de vedere artistic. Acum mă străduiesc din răsputeri să nu ies din parametrii pe care mi i-a transmis tatăl meu.

Una din întâmplările care mi-au rămas în suflet a fost prin 1997, la Târgu-Mureş, în timpul Sărbătorilor de iarnă. Am sărbătorit Crăciunul în hotelul în care eram cazaţi şi am împodobit împreună cu colegii mei chiar camera tatălui meu. Am pus crenguţe de brad prin toată camera, am agăţat o instalaţie de brad de galerie. Stea pentru vârful bradului – în cazul nostru o crenguţă de brad – a procurat unul dintre colegii mei de grup din bradul amplasat în mijlocul oraşului, pentru că, aşa cum am zis noi în acea seară, «fără stea nu se poate». Bucătar-şef pentru masa de Crăciun – Liviu Vasilică, deoarece una din pasiunile lui a fost gătitul, şi ne-a pregătit o masă în stil tradiţional.

 

Grupul Teleormanul... Sub conducerea tatălui meu, grupul se bucura de o libertate deplină în turnee, iar eu nu eram tratat ca fiind fiul lui Liviu Vasilică, ci un membru ca oricare din grup. Nu existau restricţii, dar, când venea vorba de cântat, atunci ne mobilizam instantaneu. Noi ne-am pierdut căpetenia grupului, dar eu nu am pierdut concepţia şi mentalitatea asupra a ceea ce a impus Liviu Vasilică în această manieră de grup vocal bărbătesc. Pe Liviu Vasilică îl voi considera tot timpul deosebit faţă de alţi artişti nu pentru că este tatăl meu, ci pentru că l-am perceput ca artistul desăvârşit din muzica populară”, încheie Florin Vasilică, solist vocal (lider) Grupul “Teleormanul”.

 

VESEL. Svetlana, fiica cea mare, se mândreşte cu tatăl său. “A fost un om de excepţie şi mi-am dorit dintotdeauna să fiu ca el. Îmi este tare greu acum să vorbesc despre el la trecut, ştiind cât de plin de viaţă era şi cât i-ar fi plăcut să mai slujească folclorul românesc. A plecat prea devreme dintre noi şi dispariţia sa a lăsat multă durere în sufletele celor care l-au iubit. De la tatăl meu am cunoscut ce înseamnă să te naşti cu dragostea pentru folclor, pentru tradiţii, să trăieşti cu drag de muzică. A trăit o viaţă dedicată folclorului, dansului popular românesc, a cântat cu dragoste şi a iubit frumosul şi buna dispoziţie. Îmi amintesc că eram în preajma lui, în casă, când a început să murmure o doină şi apoi s-o cânte, neştiind că este ascultat, şi acum tresar când îmi amintesc cum o cânta aşa, în casă, fără orchestră. Pentru mine era tatăl care avea oricând timp să te asculte, la care găseai oricând o vorbă bună sau o glumă potrivită, căci tare mai avea simţul umorului, şi parcă toate problemele dispăreau atunci când stăteai de vorbă cu el.

Obişnuia să meargă în vacanţa de vară cu mine şi cu sora mea, la mare. De fapt, noi două eram în vacanţă, căci Liviu era veşnic în activitate, iar vara, seara, avea numeroase spectacole. Ne bucuram că în timpul zilei era doar al nostru, că ne plimbam împreună. Cel mai mult îmi plăcea la el că era mereu vesel şi pus pe glume şi nu îl simţeam niciodată a fi obosit. Îi plăcea să fie în preajma noastră şi se mândrea cu noi zicându-ne râzând: «Are tata două fete: una albă şi una neagră!», ceea ce însemna că una era brunetă şi frumos bronzată, iar cealaltă – cu tenul prea deschis şi veşnic nebronzată. Râdeam şi ne plimbam la braţ toţi trei pe faleză şi speram ca vacanţa să ţină o veşnicie… acum îmi este tare dor de Liviu şi preţuiesc mult clipele acelea minunate petrecute împreună!”

 

FASCINAT. Livia Vasilică, fiica cea mică, povesteşte cu duioşie. “De copil a fost fascinat de modul de viaţă al ţăranilor teleormăneni, de portul tradiţional al acestora, de stilul de interpretare al cântecelor populare şi de profunzimea versurilor. Îşi amintea cu mare drag de anii copilăriei petrecuţi în mijlocul celor care i-au insuflat dragostea pentru folclor şi care l-au iniţiat în tainele tradiţiilor şi obiceiurilor specifice zonei natale. A iubit-o foarte mult pe bunica sa, Victoria, o englezoaică simpatică şi cu mult umor, care a ales să se stabilească alături de străbunicul la Crângeni, în Teleorman. Povestea cu admiraţie cum aceasta a îndrăgit imediat modul de viaţă al ţăranilor teleormăneni, a adoptat portul acestora, obiceiurile şi tradiţiile locului. Era un colecţionar de costume populare atât din zona noastră, cât şi din mai multe zone ale ţării si se mândrea că reuşise să achiziţioneze costume foarte vechi, unicate, pe care le cataloga drept «averea lui». Când avea timp liber îi plăcea să recondiţioneze costume populare. Îmi amintesc cu plăcere cum ne strângeam toţi, ca la o «şezătoare», tata cu costumele şi mărgeluţele lui, mama cu goblenul, şi cum stăteam de vorbă ore în şir depănând amintiri.

Costumul pe care l-a purtat parcă a fost făcut special pentru el. Îl admiram cât de meticulos îşi pregătea costumul, cu câtă grijă îl îmbrăca. A fost o apariţie originală pe scena muzicii populare. A readus ipingeaua în memoria oamenilor, stilul de interpretare era cel al ţăranilor teleormăneni, cântecele erau culese direct de la sursă şi nu fuseseră până atunci aduse la cunoştinţa publicului larg.

 

Era exigent cu el însuşi, nu era niciodată pe deplin mulţumit. Avea un respect deosebit pentru public, programul ce urma să fie prezentat în cadrul unui spectacol era îndelung repetat, avea grijă la detalii si urmărea ca totul să iasă perfect. Când avea emisiuni sau spectacole în direct la o televiziune, noi îi imortalizam apariţia pe casetă şi, cât de obosit ar fi venit de la drum, nu se culca până nu vedea înregistrarea de câteva ori.

Publicul i-a simţit sufletul bun, modestia, seriozitatea şi respectul pe care îl avea pentru cei care veneau să-l asculte cântând şi de aceea a fost «un răsfăţat» răsplătit cu aplauze îndelungate de cei cărora le umplea inima de căldură şi frumos. Alături de familie, publicul a fost cel care l-a încurajat, l-a sprijinit şi îndemnat să meargă mai departe, ajutându-l să depăşească momentele grele si neplăcute prin care a trecut. A reuşit să exceleze în tot ceea ce şi-a propus să facă. L-am apreciat întotdeauna pentru capacitatea sa de muncă: era medic la Dispensarul Şcolar din Alexandria şi, în acelaşi timp, director al Centrului de Conservare şi Promovare a Culturii Tradiţionale Teleorman.

 

Devotat. Era foarte devotat familiei sale. Deşi profesiile pe care şi le alesese îl solicitau foarte mult, nu uita de familia sa şi făcea tot posibilul ca în casă să fie armonie, apropiere, căldură şi multă, multă veselie. Se mândrea foarte mult cu cei patru copii ai săi. Era foarte grijuliu şi atent la problemele fiecăruia dintre noi, tot timpul avea un sfat bun, un gând bun şi pentru el orice problemă avea rezolvare. A fost foarte apropiat de noi, iar prin felul lui modern de a gândi, prin îmbrăcămintea sa sport radia multă tinereţe, simţindu-l mai degrabă ca pe un frate de-al nostru mai mare.

Mama a fost cea care l-a sprijinit şi care l-a susţinut în cariera sa artistică. Împreună au trăit emoţiile debutului artistic, l-a încurajat să participe la festivaluri, i-a înlăturat emoţiile şi i-a insuflat în permanenţă încrederea în talentul şi calităţile lui deosebite. Era prima care asculta noul cântec cules de tata şi care îşi dădea cu părerea asupra stilului de interpretare ales de el. Întotdeauna a avut încredere deplină în sfaturile pe care ea i le-a dat. Tot timpul mama a avut grijă ca tata să aibă o ţinută impecabilă. Tata cumpărase foarte multe cămăşi populare. Mama avea grijă să le spele cu săpun de casă cel puţin de două ori pe an, o dată iarna pentru a fi geruite şi o dată vara ca să fie albite de soare.”

 

 

A redescoperit ipingeaua

Livia Vasilică îşi continuă povestea. “La primul festival la care a îmbrăcat ipingeaua, nu i s-a acordat premiu, pe motivul că ipingeaua nu era specifică zonei Teleormanului şi, prin urmare, nu era îmbrăcat autentic. Ştiu că s-au făcut cercetări, cei de la Muzeul Judeţean aveau şi ei în patrimoniu o ipingea veche şi aşa, uşor, uşor, a reuşit să impună ipingeaua care astăzi este purtată de majoritatea cântăreţilor de muzică populară din zona noastră. Îmi amintesc, în una din multele seri petrecute împreună, doar noi doi (ne plăcea foarte mult să stăm de vorbă) mi-a povestit că la botezul său, una dintre cele trei femei pe care familia sa le adusese ca «ursitoare» a spus că el va fi cunoscut de toată lumea. Îmi amintesc că primea forte multe icoane şi «curios» era că toate erau cu Maica Domnului, singură sau cu Pruncul. Deşi îl simt mereu alături de mine, îmi lipseşte foarte mult. Mi-e dor de vorba lui blândă, de zâmbetul lui, de sfaturile şi iubirea lui. El este marea bucurie, dar, din păcate, în acelaşi timp este şi marea durere a sufletului meu. Tata era şi un foarte bun bucătar. Îi plăcea foarte mult să gătească, tot timpul ştia o reţetă nouă. Când îl anunţam că vin acasă de la facultate, la sfârşit de săptămână, oricât de ocupat ar fi fost, se ducea în oraş la cumpărături, apoi insista să-mi pregătească el masa că: «doar el ştie ce-i place fetei lui cel mai mult şi mai mult». Mergeam împreună la piaţă şi nu uita să îi ia mamei un buchet mare de flori.”

 

Citeşte mai multe despre:   vasilica

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de