Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Prin puterea exemplului a dat cele mai trainice sfaturi. Împreună cu grupul “Teleormanul”, Liviu Vasilică crea o emoţie specială la intrarea pe scenă.
După ce interpretul a dispărut, această emoţie a fost ştirbită. Gelu Voicu, ucenic al marelui maestru, un păstrător de autentic la rândul său, membru în grupul “Teleormanul”, îşi aminteşte: “Am cântat şi cu vocea, şi cu fluierul. Am studiat cu bătrânii satelor, după care m-am prezentat la un festival la Radio Oltenia la Craiova, iar de acolo am ajuns la Centrul Cultural din Alexandria, unde l-am întâlnit pe domnul Romică Toma, directorul Centrului Cultural. Acesta m-a ascultat şi l-a sunat pe Liviu Vasilică (cred că era cam la o săptămână după eclipsă, prin 1999) şi i-a spus: «Mă, Liviule! Am un băiat aici. L-am ascultat, cât pot eu să-mi dau seama, şi mie îmi place cum cântă». Liviu Vasilică mi-a spus: «Mă, dacă eşti în stare să cânţi o doină, restul le iei tu din zbor». Eu am cântat o doină cu cavalul, apoi el mi-a spus să merg acolo unde avea repetiţii şi să-l aştept. Mi s-a părut foarte dur. Deşi atunci când cânta avea o voce înaltă, atingea acute senzaţionale, când vorbea avea nişte başi în voce, cine nu-l cunoştea chiar se speria de discrepanţa aceasta dintre tonalitatea vorbirii şi tonalitatea cântată. Când ne-am întâlnit avea o altă tonalitate. Era mult mai vesel, probabil rezolvase problemele pe care le avea… Venise la cântat, la repetat. Nu vă spun prin ce emoţii am trecut… Era o chestie dureros de dulce, cum spune Eminescu. Deşi te făcea să tremuri, în acelaşi timp te făcea să nu tremuri. Îţi treceau emoţiile. La două săptămâni după ce m-a ascultat m-a băgat în primul spectacol la «Zilele oraşului Alexandria». Mi-aduc aminte, înainte de spectacol tremuram tot şi i-am simţit mâna pe spate: «Mă, dacă mă faci de râs, ai dat de dracu’, dar tu nu mă faci de râs». Grupul «Teleormanul» a fost o şcoală de folclor Liviu Vasilică… Era nebun de autenticitate. Avea un simţ al arhaicului, indiferent că era vorba despre zona Teleormanului, despre zona Argeşului, despre zona Ardealului, simţea totul. A avut acest simţ şi probabil de aceea nu s-a putut îndepărta de filonul autentic al folclorului, al muzicii populare. La el, sfaturile nu erau vorbite. Le primeam prin felul lui de a fi. M-am bucurat întotdeauna că Liviu Vasilică a fost născut la 2 iulie, iar eu la 1 iulie. Tot la 1 iulie mai e născută şi Florentina Satmari, cu care iarăşi Liviu Vasilică a avut o prietenie şi o colaborare, extraordinare. Am încercat să fac ceea ce a făcut el. A scos un costum aproape uitat, acest costum cu ipingea şi căciulă, iar eu am apărut cu o ţinută de vară de Teleorman, cu opincă, izmană largă, cu cămaşă lungă, cu brâu. «Şefu’», că noi aşa îi spuneam, le ştia pe toate, cusătură şi cusătură”, spune Gelu Voicu.
Tumult. “La fiecare provocare nu dădea înapoi, ba, din contră. Se implica şi încerca să facă tot ce putea el mai bine. Cred că de aceea s-a şi stins. Dimineaţa, de la 8:00 până pe la 12:00, mergea la cabinet, după care pleca la ansamblu, mai mergea încă o dată la cabinet dacă nu termina totul, apoi mai trecea pe la prefectură şi pe la consiliul judeţean, unde avea treburi administrative de rezolvat. Seara mai fugea la o filmare, la un spectacol sau la recepţii. O viaţă tumultuoasă… Viaţa de artist este pe cât de incredibil de frumoasă, tot atât de incredibil de grea. Medic fiind, cred că a ştiut că nu mai avea mult de trăit. În anul acela am avut multe spectacole, multe…
Salut ideea de a duce grupul «Teleormanul» mai departe şi pentru asta se luptă din greu Florin Vasilică. Văd că are rezultate bune”, a încheiat Gelu Voicu.
