Demnitate

În prezenţa sa te cuprinde o stare de linişte şi o atitudine de respect. A cântat şi cântă româneşte, adică despre ro­mâni, despre  bucuriile şi n­e­cazurile lor, numai folclor au­tentic. A cules totul din vatra ciobanilor. Cântecele sale sunt poveşti-ritual  despre viaţa ciobanilor.

În prezenţa sa te cuprinde o stare de linişte şi o atitudine de respect. A cântat şi cântă româneşte, adică despre ro­mâni, despre  bucuriile şi n­e­cazurile lor, numai folclor au­tentic. A cules totul din vatra ciobanilor. Cântecele sale sunt poveşti-ritual  despre viaţa ciobanilor. “Plea­că oile la munte,/ C-un batal frumos în frunte,/ Vântul bate vălurele,/ Şi mi-aduce dor şi jele,/ Tu­rma mare-i şi se du­ce/ Şi eu nu mai pot ajun­ge (…)” S-a “purtat” româneşte, deoa­rece: “Portul popular a rămas port popular, pentru că noi, si­bienii, dacă plecăm de la alte impro­vizaţii, nu ne suportă ai no­ş­tri.” Portul în alb şi negru im­pune demnitate şi din par­tea celui care îl îmbra­că, şi din par­tea celor care îl ad­miră. Iar ban­da tricoloră, nelipsită din apariţiile Lucreţiei Ciobanu, vor­beşte despre ce­va foarte profund: iubirea de ţară. Nu face un bâlci din patriotism. A mers în  multe turnee în străi­nătate. Şi acum este che­ma­tă, mai ales în America. Dar... “E neagră străină­ta­tea… Mie mi se făcea dor de ţară. În Ame­rica, foarte multă bogăţie. E foarte bogată, dar e a lor…”. Şi de fiecare dată se întorcea la munţii din ţara sa, la  ciobanii cu oile, la codrii seculari. Pe toate le cânta şi toate erau ale ei. Într-un fel este stăpână peste munţii, ape­le şi co­drii din zona în care s-a năs­cut. Căci nimeni nu le-a cântat mai frumos, nimeni nu a reuşit să de­vină un simbol aşa cum este astăzi Lucreţia Ciobanu. Chiar dacă nu îi plac cuvintele mari, pentru admiratorii ei va rămâne întotdeauna “Doamna munţilor”.