Pe scenă, fără microfon

A străbătut ţara-n lung şi-n lat. Din 12 luni ale anului, 11 erau de turneu. Lucreţia C­i­o­banu po­ves­teş­te: “Tur­neele ajunseseră un mod de existenţă. Ştiu că am făcut foarte multe turnee, ani în şir, 15 ani..."

A străbătut ţara-n lung şi-n lat. Din 12 luni ale anului, 11 erau de turneu.

Lucreţia C­i­o­banu po­ves­teş­te: “Tur­neele ajunseseră un mod de existenţă. Ştiu că am făcut foarte multe turnee, ani în şir, 15 ani. Cu Ana Pa­ca­tiuş, Achim Nica; n-am văzut atâtea săli pline, de când m-a făcut mama! Când nu mai puteau sta în sală, în picioare, se urcau pe pervazul geamurilor şi se ţineau de foraibărele acelea din metal, ca să vadă să audă un crâmpei de doină, de la Achim Nica, de la Ani, de la mine. Era esenţa cântecului românesc, doina. Ele au rămas în arhivă, nu se mai transmit ca în trecut. Păcat... “

LA REVISTĂ.  “Stroe, după ce a ieşit la pensie de la «Savoy» şi-a dat seama că mă poate folosi foarte bine la Revistă. Avea o trupă mică şi am bătut ţara cu ea, 300 de spectacole: Alla Baianova, Mihaela Cotaru, Zizi Şerban, Ligia Platon, eu... A fost foarte frumos. Am şi acum contracte din care, din 12 luni ale anului, 11 le-am avut de turneu. Asta a fost pentru mine o re­laxare. Făceam nişte scenete comice, lucrate foarte frumos. În perioada anilor ’70-’74 am fost într-un turneu, cu Stroe, în Canada, cu muzică popula­ră. A fost un succes mare. Ro­mânii sunt la mii de mile distanţă unii de alţii. Nu poţi să-i aduni pe toţi. În Canada, la un moment dat am avut două săli şi jumătate de spectatori, într-o zonă în care trăiesc foarte mulţi evrei. Stroe era tare iubit de aceştia”.

FĂRĂ PENSIE. “Erau 16 formaţii artistice în ţară care făceau planul datorită artiştilor: Lucreţia Ciobanu, Maria Tănase, Ioana Radu, Dan Moisescu, Maria Lătăreţu. Eram nelipsiţi din turnee. Se asigurau salariile, dar şi pensiile. Eu «i-am scos» pe toţi la pensie, dar eu n-am pensie, pentru că s-a dat o pensie de merit artiştilor vârstnici. Eu, fiind foarte tânără, nu mă încadram. Între timp, Ceauşescu a abrogat legea, iar eu n-am mai prins-o. Acum, ce pot face? Să umblu din uşă-n uşă?... se întreabă îndrăgita interpretă.”

“Am cunoscut ţara în­treagă... Eram foarte cerută în Valea Jiului. Aceşti mineri, nu ştiu cine i-a împins să vină la Bucureşti, să facă lucrurile pe care le-au făcut după Revo­luţie, încât au rămas ca nişte bandiţi în sufletul bucureş­tenilor. Eu am cântat foarte multă vreme în Valea Jiului. Eram foarte bine primită. Eram o divă pe care nu o pu­teai atinge nici cu un deget. Mă îmbrăcam foarte frumos şi stăteam între ei la toate revelioanele. Chefuiau până la ziuă şi aveau mesele încărcate numai de fructe exotice. Aici nu era nimic, nici o lămâie. Acolo era tot. Trimitea Ceau­şescu. Ştiu că a venit odată conducerea minei şi mi-a spus: «Doamna Ciobanu, dacă vă invită la dans, să nu-i refuzaţi. Că ăştia intră în pământ şi... nu se ştie dacă ies a doua zi...» Când mă duceam, trecem podul la Petroşani, vedeam fumul ăla care se ridica deasupra văii şi mă întrebam: «De ce trebuie să vin eu în Valea Jiului unde e fumul ăsta?» Şi tot eu îmi răspundeam: «Pentru că m-au scos din sărăcie de atâtea ori». Re­ve­­lioanele... erau trei la nu­măr: al minerilor, al sala­ria­ţilor şi al conducerii. Aşa a fost ani în şir, aşa cum au fost turneele cele multe”, spune Lucreţia Ciobanu.

M-a înzestrat Dumnezeu cu multă sănătate şi energie. Pentru că microfoanele care erau, aproape nu existau... Am cântat cu Emil Gavriş patru ore, zeci de concerte, în ţară fără microfon. Când am ajuns la Baia Mare şi mi-au pus microfonul în faţă, n-am mai ştiut să cânt. Orchestra mă «căuta». Nu ştiam ce e cu mine, nu eram obişnuită pentru că eu cântasem în mijlocul orchestrei, doar eu, cu pieptul meu, sănătos, fără microfon.

Eu începusem să intru bine în pâine. Orchestre multe. Trebuia repertoriu, veneau orchestre, lăutari, impresari... Suna telefonul aici... Când apăream din turneu, pe acasă, nu puteam vorbi din cauza telefonului. Dar a fost frumos, am mers aşa ani de zile...

Cu valiza-n mână şi... drumul la gară. Toate trenurile le ştiam. Când orchestrele sau ansamblurile erau mai  căpătuite, mergeam în turneu cu vagonul, mai liniştiţi. Dar... de cele mai multe ori mer­geam cu maşină de la IRTA. Erau închiriate toate vechiturile. Dormeau satele li­niştite şi noi împingeam de ele vară, iarnă... Dar totul mergea strună, că eram tineri. Stau, uneori, şi mă gândesc noaptea: «cum am putut face atâtea drumuri?». N-a rămas nimic necolindat. Ştiu că, aici, undeva, lângă Poieşti, eram cu Leonida Brezeanu, cu orchestra Flacăra Prahovei, cu fraţii Botez. Sala – ar­hiplină, situată într-un câmp. Leonida spune: «Eu nu cânt pe câmpul ăsta!». Iar... după o săptămână, telefon: «Vă duceţi de unde aţi plecat, şi daţi spectacolul la oamenii aceia!». N-aveam voie să plecăm, era o dispoziţie: culturalizarea maselor. Au fost sate întregi unde nu fusese picior de artist. Ei doar atât doreau să vadă: cum arată un artist. Lumină electrică nu era... doar pe ici, pe colo. Erau grupuri electrogene la marginea căminului cultural, care funcţionau, nu funcţionau. De microfoane, nu mai vorbim, că nu erau. Acolo unde era câte un microfon, cred că avea 700 de grame cum erau microfoanele ruseşti. Şi denaturau... ceva înfiorător! Nu se putea cânta. Publicul ne cerea ­atunci: «fără microfon».”

“În partea de sud erau balade. La noi erau mai puţine balade. Erau însă doinele de jale. Ai noştri se aflau sub dominaţia austro-ungară şi aveau doine, foarte triste, profunde: “Cine fură şi omoară/ Tot trăieşte-n a lui ţară/ Dar eu n-am nici un păcat/ Nu pot trăi­­-n al meu sat”

“Am fost de multe ori în America. Primesc încă invitaţii, «Vă rugăm, împreună cu domnul general, să veniţi la noi!» Dar... acum îmi trebuie odihnă, am o vârstă!  Succesul meu mare însă a fost în România, aici. Am bătut ţara, la metru, timp de 35 de ani”

“În turneele din satele dobrogene, pline de turci, de «şalvari», armâni, era foarte interesant. Satele aveau curţile înconjurate cu garduri de pământ, lipit. Marea mea plăcere a fost să-i aud cântând pe turci care au tărăgănatul acela. Am acceptat o invitaţie la un moment dat, la o familie, şi  marea mea rugăminte a fost să fie adus cineva care să ştie a cânta. Cântau şi li se mişca mărul lui Adam. Era un băiat care făcea parte din ansamblul ­nostru, Brâuleţul, o formaţie foarte bună. Dar ce ansambluri erau pe atunci!”