x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Participare, dragoste, dăruire

0
Autor: Anca Alexe Silvana Chiujdea 01 Dec 2008 - 00:00


A fost "însetată" de cor. Chiar şi acum, după trei decenii, Veronica Bojescu respiră prin Madrigal.



Până în 1963 s-a agăţat cu furie de Ansamblul Tineretului, pentru a nu pierde legătura cu "vraja" muzicii. În 1963, când au fost invitaţi să construiască Madrigalul, terenul era foarte pregătit, erau nişte "bureţi" însetaţi de frumuseţe şi subjugaţi definitiv…
"Tinerii de la Madrigal… îmi aduc aminte că eu i-am pus băţul în mână lui Ionică, lui Ion Marin. Plecam în turneu şi îi spuneam: «Vezi ce faci până mă întorc!». Au fost momente extraordinare. Unul dintre ele a avut loc chiar anul trecut, şi aici vorbesc despre concertul de la Sibiu, moment preţios, în care tatăl şi fiul au cântat împreună. După concertul vocal-simfonic a fost o ieşire la restaurant, unde, evident, s-a şi cântat. Finalul petrecerii a fost că Ion a dirijat «Sârba», de Gheorghe Danga, adică a dirjit Madrigalul şi a oferit un spectacol extraordinar… a dat intrările fără greşeală, într-un ritm absolut fantastic", dezvăluie Veronica Bojescu.

PERFORMANŢĂ. Un alt concert memorabil, susţine artista, a avut loc la mijlocul anilor ’60. "Am cântat pe întuneric. În prima jumătate de concert ne îndreptam spre relaxare şi exact la mijlocul concertului s-a stins lumina. Evident că noi am continuat să cântăm… ne-a ieşit totul perfect, aplauze etc. Lumina continua să fie stinsă, iar oamenii cereau bis. Spre final abia s-a aprins lumina. Ne-am ţinut de mână toţi. Important nu este atât acest aspect anecdotic, ci nivelul crescut de performanţă. În afară de performanţa tehnică în sine, pentru că este foarte greu să o duci până la sfârşit, a existat unitatea... interpretativă, vocală. Era vorba de această trăire… o unitate psihică, de stare, de participare. Asta în cadrul repetiţiilor, nu mai spun de concerte", zâmbeşte Veronica Bojescu.

LONGEVITATE. Unicitatea grupului a fost construită pe baza calităţii şi a performanţei. "Este ceva măreţ după câte îmi dau eu seama! Este singura formaţie românească ce a rezistat sub aceeaşi baghetă, care este şi fondatoare, 45 de ani. Cu acelaşi dirijor 45 de ani, să şi faci performanţă în acelaşi timp este un lucru miraculos", încheie dirijorul secund.  


Un an de dirijori

La scurtă vreme, când ne-a luat Ansamblul Tineretului, ne-a "îmbolnăvit" definitiv. Şi când spun asta nu băsmesc, pentru că anul meu s-a dovedit până la urmă un an de dirijori: Sabin Pautza, Titel Georgescu, Cornel Calistru… mă rog, şi eu. După plecarea lui Marin Constantin de la catedră, când a fost numit directorul Muzicii în Ministerul Culturii, suferinţa a fost multiplă; noi sufeream că nu-l mai avem, profesorul care l-a înlocuit suferea pentru că îl pedepseam, deoarece nu era Marin Constantin, iar Marin Constantin suferea, mărturisindu-ne că nu are stofă de funcţionar.
  • Veronica Bojescu


Un vrăjitor împătimit şi contaminat

În cadrul volumului "Madrigal sau magia sunetelor", de Grigore Constantinescu, Veronica Bojescu mărturisea: "Acum, după 30 de ani, mi se pare caraghios să mă întrebe cineva de ce am venit la Madrigal. E ca şi cum m-ai întreba de ce trăiesc… de ce respir… sau de ce pun un picior înaintea celuilalt când merg. Spunea cineva că viaţa e făcută din întâlniri. În anul 1960, noi ne-am întâlnit în anul I de Conservator cu maestrul Marin Constantin, proaspăt asistent al Catedrei de dirijat. Soartă? Noroc cu carul! Pentru că, în acea jumătate de an cât l-am avut profesor, am descoperit ce înseamnă cor, deşi, iniţial, nici unul dintre noi nu se gândea la aşa ceva… Dar Marin Constantin s-a dovedit un vrăjitor, un tip atât de împătimit de ceea ce făcea, încât a devenit contaminant! Ce discuţii interminabile, care se prelungeau după orele de curs, ce orizont ne-a deschis, ce aripi ne-a dat! Era o atmosferă absolut specială, o efervescenţă teribilă, trăiam la un diapazon fulminant… îmbujoram realitatea în toate aspectele ei, totul era plin de sevă, de dăruire, de participare…".


Un ansamblu complet

Numai Madrigalul în sine ajunge pentru o viaţă plină. Fără literatură! Într-adevăr, cel puţin noi, cei de la început, am fost o echipă în sensul bun al cuvântului, şi nimeni nu-şi spunea: "Eu fac doar asta!". Adică toţi făceam tot ce se putea face, de la găsitul sălilor de repetiţie până la munca pe partide sau scrisul ştimelor. În 1968 am devenit profesionişti salarizaţi, după ce funcţionasem timp de cinci ani ca amatori… Au fost multe de realizat în acelaşi timp şi, fără să ne întrebăm nici când, nici cine, nici cum, totul era să iasă…
  • Veronica Bojescu
Citeşte mai multe despre:   madrigal,   marin constantin,   veronica bojescu

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de