Are soare in glas, deşi căntă noaptea

Lui Gaby Michailescu i-a fost dat s-o impresarieze pe Măiastră. Pentru el, Maria Tănase a fost, este şi va fi "Maria cea fără de moarte".

Cartea vieţii Mariei Tănase, scrisă de fostul său impresar, a apărut la Editura Eikon. Am ales din "Maria, cea fără de moarte" căteva fragmente dintr-un interviu pe care artista i l-a acordat, in anii ‘40, lui Gaby Michailescu - care atunci era ziarist. "E o leliţă semeaţă… In deschizătura sănilor poartă garoafe albe. Ochii ii are inchişi, la o palmă deasupra şi cam in faţa microfonului (accesoriu care ii merge ca nici unui alt glăsuitor spre mulţimi)… Hotărăt, Maria Tănase are soare in glas, deşi căntă noaptea." Ne-am permis să "rupem" şi căteva vorbe de admiraţie, pe care moş Gaby le-a strecurat printre paginile sale de poveste.

■Gaby Michailescu: Maria neichii, Mărie, cum ţi s-a infăţişat intăia oară viaţa şi in ce fel a crescut copilăria ta?
Maria Tănase: Ceea ce m-a impresionat prima oară şi m-a făcut să-mi dau seama de viaţă a fost o zi de primăvară, in care, ieşind din casă, am văzut pămăntul răsturnat al grădinii scoţănd aburi... Imi mai amintesc că, să tot fi avut 5 ani, mă duceam cu servitorii din mahala la un teatru de păpuşi care avea baraca pe cheiul Dămboviţei. Fiind mică, ţăranii mă duceau in braţe. Ţin minte că păpuşile erau imbrăcate naţional. In acea măsură, ca şi respiraţia pămăntului, mă impresiona felul cum oamenii de la ţară explicau, pe loc şi cu glas ridicat, ceea ce vedeau acolo. Fiecare scenă o comparau cu o intămplare din satul lor. Odată s-a iscat o bătaie, pentru că unul dintre ei făcea prea mare haz de o scenă in care surprinsese cu şoalda amoroasă pe femeia celuilalt... Scena totuşi era foarte pilduitoare.
Măsura unui şchiop

■Cum ţi-a sunat primul căntec auzit?
Am fost furată de o melodie a unui ardelean din Turda, fugit din Transilvania robită, care se rătăcise să robotească la noi. Mi-aduc aminte că era şchiop. Căntecul turdeanului avea doar două versuri: "Frunză verde, frunză galbenă,/ Tu mă saltă, tu mă leagănă". Patru ani a căntat numai asta… Cănta căte o zi intreagă. Singur işi bătea cu piciorul măsura şi de unul singur cănta. Cănd găsea de cuviinţă că a repetat de prea multe ori cele două versuri, dădea intr-o arie porcoasă. Il ştiam vesel, după această a doua parte: "Mă dusei la şezătoare,/ La scaun cu trei chicioare/ Scaunul căzu de-a dura,/ Fetele... căscară gura".

■Care sunt cele mai puternice aduceri aminte pe care le păstrezi din acele timpuri in legătură cu muzica?
Eram la inmormăntarea unei mătuşi. Servitoarea care-o slujise cu credinţă patru ani, o ardeleancă de 16 ani, pe care aveam s-o intălnesc in Făgăraş, pe nume Maria Murariu, se ţinea după răposata şi cănta de mama focului... Eram contrariată, fiindcă o ştiam supusă şi indurerată. Eram jenată găndind la ce zice mahalaua. In acelaşi timp, imi şi plăcea. Nu ştiam că aşa este ticluiala de jale a ardelenilor… "Geaba mă mai duc acasă"... Cănd a murit această mătuşă, sora mamei, nea Fane, bărbatul ei, cum fusese cam poamă, n-a plăns. Lumea era indignată: "Iote, soro, Fănică nu plănge deloc după Ileana..." Cei trei copii rămaşi fără mamă i-am luat să crească la noi. Seara tărziu, nea Fane rămănea să-şi vadă copiii adormind. Şi peste somnul liniştit al ţăncilor, cănta tănguitor: "Geaba mă mai duc acasă,/ Că n-am nevastă frumoasă; Nici nevastă, nici copii,/ Sunt om fără căpătăi..." Ca mai apoi, sufletu-i intristat să stăruie, impresionăndu-mă, intr-un alt căntec: "In căsuţa mititică,/ Cu pereţii reci ca gheaţa,/ Zace-n pat biata femeie/ Vai!... ce tristă-mi este viaţa". Trecută in căntec, atitudinea asta de viaţă avea ecoul singurătăţii care-mi copleşea inima. Inima care ar fi atăt de larg deschisă, ca şi-atunci, pentru nea Fane, omul deştept şi cu pitoresc, singurul din familia mea pe care-l regret şi pe care aş vrea să-l văd şi astăzi.
Ruşinea de a cănta

■Despre bunătatea Mariei Tănase s-a dus vestea ca de popă tuns. Numai astfel se justifică soneria repetat incălecată de cei care, voind recomandări, ajutoare, intervenţii, ii intrerup căntecul picurat in plumb prin plaivasul meu… Maria Tănase, să continuăm! Cine ţi-a călăuzit primii paşi şi cuvăntul decisiv al cui a fost in inceputurile carierei tale?
Esenţiale au fost sfatul şi truda unui bun prieten, Harry Brauner. Pe urmă s-a adăugat incurajarea unanimă a celorlalţi prieteni: Radu Boureanu, Cicerone Theodorescu, Eugen Jebeleanu, Ghiţă Roll şi alţi căţiva pe care nu i-am uitat. Veneau la mine cu băutura după ei. Căntau ei, mă puneau şi pe mine. Te cred că nu voiam. Mi-era ruşine. Căntecul pe care il acceptam să-l cănt nu-l terminam niciodată. Il duceam pănă la jumătate şi, retezăndu-l, spuneam: "Vai!... ce frumos e!". Repertoriul, pe care-l intorceam in fel şi chip, mi-l formau trei căntece: "Of!... zac!", "Geaba mă mai duc acasă" şi "Tărăişul şarpelui", cules din Făgăraş.

Miracolul

■Care a fost cea mai inaltă emoţie pe care ai trăit-o in legătură cu muzica?
Căntam la Spitalul Polizu, pentru răniţi. Printre cei evacuaţi din focul luptei, a căror sfăntă jertfă făureşte dăinuirea eternă in lume a existenţei romăneşti, se afla unul care-şi pierduse cunoştinţa, fiind de trei zile in transă. De tot atătea zile nu scosese nici o vorbă... Dacă-i dădeai un hărdău cu măncare, il mănca... Avea o leziune la creier.
Incep să cănt. Şi pe loc, pe fuiorul melodiei, işi aminteşte... căţi ani are... că e din Dămboviţa... Doctorii se crucesc in faţa miracolului.

■Căteva cuvinte despre vocea ta.
Nu mi-o controlez. Nu ştiu niciodată inainte de a incepe să cănt dacă sunt răguşită sau nu. Aşa că pentru melomani, pur şi simplu mă consider ca necontănd.