Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Viaţa seamănă cu o poveste. Ceea ce contează nu este lungimea, ci valoarea ei. Plecănd de la găndurile lui Seneca, vom reconstitui povestea Mariei Tănase. I-am luat drept naratori pe Ştefania şi Ioan, nepoţii din partea fratelui Mariei, François-Franz. Şi uite aşa am pornit la drum cu Ioan Tănase. Destinaţia: satul Budeni, comuna Comana, judeţul Giurgiu. Aici s-a retras sora lui, Ştefania, după ce a ieşit la pensie.
Ştefania şi Ioan s-au născut in aceeaşi casă in care a văzut lumina vieţii Maria Tănase.
Viaţa seamănă cu o poveste. Ceea ce contează nu este lungimea, ci valoarea ei. Plecănd de la găndurile lui Seneca, vom reconstitui povestea Mariei Tănase. I-am luat drept naratori pe Ştefania şi Ioan, nepoţii din partea fratelui Mariei, François-Franz. Şi uite aşa am pornit la drum cu Ioan Tănase. Destinaţia: satul Budeni, comuna Comana, judeţul Giurgiu. Aici s-a retras sora lui, Ştefania, după ce a ieşit la pensie.
PE ULIŢĂ. Neavănd timp de pierdut, nepotul a inceput călătoria in trecut incă din maşina care ne purta spre Budeni. "Eu şi soră-mea ne-am născut in aceeaşi casă in care s-a născut Maria. Boierul grec de la care familia a cumpărat casa spunea că fusese cramă. Pănă la 7 ani am crescut in acea căsuţă acoperită cu stuf. Pe urmă, bunicul i-a dat lui tata, prin donaţie, 8.300 de metri pătraţi şi o magazie pe care a transformat-o in cămin. Stuful a fost dat jos abia prin â49, pentru că s-a băgat lumină. Bunicul era un oltean solid. Bunica, o ardeleancă mai pirpirie, dar dură. Dacă iţi spunea să nu mănănci de dulce, nici să te pice, aşa făceai! Am fost primul nepot care a dus mai departe numele Tănase. Bunicul nu suporta să-mi zică nimeni nimic. Maria era mai rece, deşi ţinea foarte mult la familie. Venea şi de două ori pe zi acasă, şi cu maşina, şi cu trăsura. Era singura maşină care trecea pe uliţa noastră, Livada cu Duzi din mahalaua Cărămidarilor."
NEGUSTORIA. O groapă pe care şoferul a "pupat-o" bine, franţuzeşte, l-a făcut pe nepot să se oprească. După căteva minute a pornit din nou povestirea: "In timpul războiului, moş Tănase lucra la livadă şi cu prizonieri. Erau basarabeni. Unul dintre ei sculpta. Ne făcuse pe o cutiuţă un fel de joc cu o găină şi nişte pui. Trăgeai de sfoară şi se mişcau cănd găina, cănd puii. La 4 aprilie, cănd a fost bombardamentul, a căzut o bombă chiar la noi in grădină. Atunci au murit doi lucrători. Tata-mare cultiva legume, zarzavaturi, flori. Cănd eram copil, marfa o duceam la Piaţa de Flori, unde era fostul Han al lui Manuc. Le vindeam angro. Negustorii iţi dădeau banii după vreo două-trei zile. Era o ruşine să te duci să-ţi vinzi singur marfa. Mergeam pe jos cu vreo 200 de buchete de crinzateme⦠Am muncit de mic. Toţi copiii se jucau, numai noi nu. Primeam pauză doar atunci cănd era prea cald. Pliveam, recoltam ardei iute, apoi il culegeam cu găleţile. După ora patru după-amiaza veneau olteni şi cumpărau căte o sută de ardei deodată⦠Mă intreb şi acum cine mănca atăta ardeiâ¦"
"ŢĂRAN MIJLOCAŞ". Din vorbă-n vorbă, din groapă-n groapă, ajunserăm şi la Ştefania, nepoata din Budeni. Am fost poftiţi inăutru, la alte poveşti. Ştefania a preluat de la fratele ei ştafeta de narator, după ce a fost ajutată de fiica sa să se aşeze comod pe canapea: "M-am născut in poala războiului, in â38. Pănă in â45 am stat acasă cu părinţii. Făcăndu-mă de şcoală, mama n-a vrut să invăţ carte in mahala, ci să mă duc la o şcoală bună. Aşa m-a dus la Pitar Moş, care a devenit ulterior primul liceu sanitar din ţară. Aici n-am stat decăt trei ani, pentru că in â48 a venit reforma invăţămăntului şi s-au desfiinţat şcolile particulare şi am fost obligată să mă mut la o şcoală de cartier. Am plecat de la germană şi franceză, obligatorii la Pitar Moş, la limba rusă, pe care am studiat-o cu o profesoară basarabeancă. Stănd pe Dimitrie Sturza, pe unde-i acum magazinul Eva, Maria era foarte aproape de şcoala mea. De aceea am stat toată clasa I la mătuşă. Ea a vrut să mă infieze, dar nu au fost de acord părinţii mei. Clasa a doua şi a treia am făcut naveta, pentru că tata angajase un om care mă ducea la şcoală. Apoi am invăţat singură drumul. A intrat şi Ioan in clasa I şi trebuia să-l las şi pe el la şcoală. Căt am stat la mătuşa avea o servitoare foarte bună, Ana, şi mai ţinea in casă un neamţ bătrăn, cosmeticianul său personal. Pe vremea aia n-avea incă maşină. Am mai stat o perioadă la mătuşa, inainte să intru la liceu. Eu am prins seriile alea in care liceul avea zece clase. N-am intrat din prima, pentru că atunci prima condiţie era starea materială. La Circa Financiară, tata era incadrat «mic burghez». Inainte de asta fusese «ţăran mijlocaşÂ». Starea de burghez a durat doar căteva luni, atunci cănd ne-a dat pe noi afară de la şcoală. Cănd am inceput şcoala la Pitar Moş, am stat in bancă cu Smărăndica, nepoata lui Sadoveanu. Un drac de fată. Sandvişul meu era magiun cu păine, ea venea cu bunătăţi. Pănă să intru la şcoală, Maria mă imbrăca. Eram păpuşa ei. Imi aducea de la Paris rochiţe de mătase, chiloţei, şoseţele. Tot ea mi-a adus prima hăinuţă de blană, cu manşon, cum se purta pe-atunci."
FĂRĂ PRAF! "Nu daţi decăt puţin cănd daţi din ce-i al vostru. Numai dănd din voi inşivă daţi cu adevărat. Pentru că, spuneţi-mi, ce-s averile voastre decăt nişte lucruri pe care le păstraţi cu străşnicie, crezănd că măine veţi avea nevoie de ele?⦠Şi ce este frica de sărăcie, dacă nu sărăcia insăşi? Iar groaza de sete, in preajma făntănilor pline nu-i oare setea cea mai nestinsă?", spunea Kahlil Gibran. Ei bine, Maria Tănase dădea din tot ceea ce avea. Dădea din ea in-săşi. Fără să se simtă insetată. "Maria era exagerat de pretenţioasă. Era un chin pentru biata servitoare. Ii dădea covoarele la o parte să vadă dacă n-a băgat gunoiul sub ele. O controla să vadă dacă-şi făcea treaba. Işi aducea servitoarea la noi la curte să-i spele rufele, să le limpezească şi să le usuce neapărat la aer. Mătuşa nu era deloc prietenă cu praful. Ii plăcea şi ei să deretice prin casă. Iubea să-şi aranjeze rochiile şi costumele naţionale. Avea multe, multe şi le ţinea in lăzi de zestre ardeleneşti. Avea kilograme de naftalină in casă. Levănţica o cumpăra cu sacii de la ţigani", mărturiseşte nepoata.
"Cănd era mică, Maria a fost dusă la un doctor stomatolog, evreu, pe Calea Victoriei. A consultat-o şi i-a spus mamei: să ai grijă de fata asta. O să fie căntăreaţă! Are aşa un găt de frumos! Uite c-aşa a fost! Mătuşa mi-a adus profesor de vioară şi de pian. Dar eu n-am vrut să invăţ, iar ea mă bătea⦠Pleca la teatru pe la ora 14:00. După ce-şi făcea un pic de somn şi toaleta. Servitoarea imi făcea repede lecţiile şi o roiam impreună la Savoy. Stăteam in culise, ca să-i vedem pe toţi. Primea atătea flori in cabină la sfărşitul spectacolelor! In fiecare seară, căte un alt admirator o invita la masă, la Capşa. Mergeam adesea acolo, eu, servitoarea, mătuşa şi Clery (n.r. - soţul Mariei). Apoi ne intorceam pe jos acasă şi nimeni nu avea voie să se culce pănă nu se demachia ea. Nu se culca niciodată fardată. Şi nici nu dormea cu Clery in pat, fiecare avea camera lui." Povestitorii Ioan şi Ştefania ar mai fi avut multe de impărtăşit, dar prea multe detalii din viaţa "particuleră" a Mariei strică. A ştiut căt de preţioasă este viaţa şi a trăit căt alţi 1.000 de pămănteni. S-a stins la 49 de ani, dar şi-a construit o poveste atăt de frumoasă, incăt se mai face auzită şi in 2007.
UN NUME NEMURITOR
"Cănd a fost in turneu in Turcia s-a urcat pe scenă şi a căntat in romăneşte. Iar turcii au fluierat-o. A doua zi dimineaţă a găsit pe stradă un cerşetor turc. L-a adus la ea la hotel şi el a invăţat-o să cănte două piese." "Cănd s-a intors acasă, tata a trebuit să vină cu două camioane ca s-o ia din gară. Atătea lucruri adusese cu ea", işi aminteşte Ştefania. Nimic nu o putea opri pe Maria din drumul ei. Avea puterea să transforme un eşec intr-un succes, iar un succes intr-un succes imens. Numele ei nu a fost şters din arhiva emoţională a muritorilor, doinind mai departe, dincolo de fiinţă.
