Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
“Aş fi vrut să fiu o femeie foarte frumoasă şi să am părul roşu şi lung până la umeri...” Aşa îşi începea Marina Voica confesiunile cu ocazia interviului pe care mi l-a acordat în primii mei ani de presă.
Mai precis, în aprilie 1995, pentru suplimentul cultural “Carusel” al cotidianului Azi. “O veţi cunoaşte în ipostaza de «povestitor», care-i şade – nu-i aşa, foarte bine”, făceam eu atunci introducerea în lumea Marinei. “Aş fi vrut să fiu o femeie foarte frumoasă şi să am părul roşu şi lung până la umeri... Cred că frumuseţea este uneori peste toate talentele artistice şi cel mai de preţ dar dat de Dumnezeu. Apoi mi-aş fi dorit să fiu o fire mai veselă. Deşi poa-te că şi ce am eu este cel mai bine. După tot ceea ce mi s-a întâmplat bun în viaţă, am continuat să rămân cu aceeaşi mentalitate pe care o aveam în primii ani de facultate, când mă consideram o biată fată... Dar, dacă ar fi să o iau de la capăt, cu experienţa de viaţă şi înţelepciunea dobândite, aş deveni actriţă”, a început din prima Marina.FILMUL. O întreb de ce nu a devenit actriţă, aşa cum şi-a dorit dintotdeauna. Când am debutat în cinema, în filmul lui Mircea Săucan “Ţărmul n-are sfârşit”, eram “Marina Voica, îndrăgita interpretă de muzică uşoară”. Deşi Mircea îmi tot spunea: “Doi bani nu faci ca şi cântăreaţă. Tu actriţă trebuie să fii!”. Cred că avea dreptate, pentru toţi cei care au văzut filmul – jucam o rusoaică, o fată ce caută mormântul tatălui său, toţi cunoscuţii mei au concluzionat: “Să ştii că filmul a pierdut prin tine o mare actriţă!”... După aceea ar fi trebuit să joc în “Meandre” şi în “Drum în penumbră”, dar am abandonat ambele proiecte. Am regretat, dar era deja mult prea târziu. Aş fi fost şi o bună actriţă de comedie, am mult umor şi am reuşit să-l scot la iveală mai ales în textele scrise de mine. (...) Am avut marele avantaj că ştiu şi română şi rusă, două limbi literare care m-au ajutat la scris”.
MODELUL. O întreb când s-a hotărât să devină artistă. “Atunci când am văzut-o pe actriţa Lolita Torres în filmul «Vârsta dragostei»! Acel film muzical pe care l-am văzut de 14 ori mi-a schimbat definitiv viaţa. Lolita mi-a devenit model datorită interpretării şi felului în care dansa şi cânta. E drept, semănam şi foarte bine cu ea, mă îmbrăcam la fel ca ea, iar acasă, în faţa oglinzii încercam să o imit. Sincer vă spun, aceea a fost adevărata mea “şcoală” şi de aceea nu am pus niciodată preţ pe şcolarizarea muzicii uşoare. Fiecare interpret are o anume voce care trebuie cultivată, dar un mod individual de a cânta. Pot spune că am absolvit cea mai importantă şcoală – aceea de a munci cu mine însămi!
O meserie care te seacă
Marina şi-a păstrat intacte inima şi sufletul, iar publicul nu a trădat-o niciodată. “Vreau să vă spun că această meserie te seacă şi nu mai este loc pentru nimic dacă vrei să te consacri cu tot sufletul muzicii. Cel care este dotat cu un astfel de talent nu trebuie să se irosească pentru nimic în lume! Eu pot oricând spune că m-am dedicat trup şi suflet muzicii indiferent dacă am fost sau nu răsplătită, pentru că am vrut să las ceva în urma mea. Prin creaţia sa, un om rămâne nemuritor fie că este pictor, sculptor, muzician, actor, poet sau scriitor”.
“Nu stăpăneam bine limba romănă...”
A fost greu să se facă iubită de publicul român? “Nu mi-a fost deloc uşor, mai ales că nu ştiam limba română. M-am angajat la ADAS, iar în 1961 am debutat în direct la tv la o emisiune realizată de binecunoscutul Valeriu Lazarov. În fiecare săptămână participau angajaţi ai unui sector, iar eu reprezentam Raionul «23 August». Am avut succes şi curând am abandonat serviciul – erau oricum alte vremuri şi m-am descurcat timp de zece ani cu repertoriul spaniol. Compozitorii români mă ocoleau, căci nu stăpâneam bine limba română. Până în 1970, când maestrul Ion Cristinoiu mi-a acordat primul încrederea sa. Compoziţia sa a avut un succes extraodinar şi a marcat practic debutul carierei în muzica uşoară românească. Au urmat firesc colaborările cu Marius Ţeicu – pe el l-am cântat cel mai mult, George Grigoriu, Marcel Dragomir, Vasile Veselovschi, Gabriel Mărgărint şi, bineînţeles, Ionel Tudor.”
