Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mă mai sună din când în când: “Ce faci?”, “Am multă treabă, doamnă”, “Lasă, că e bine, asta te ţine în viaţă. Şi, altceva?”, “Mi-am scos o măsea de minte zilele astea”. “Da? Şi eu! Din care parte?” “Din partea dreaptă”, “Şi eu la fel! De sus sau de jos?”, “De sus”, “Vezi, aici nu ne mai potrivim, la mine e de jos”, râde Marina.
O mai sun din când în când: “Ce faceţi, doamnă, dormeaţi?”, “Eu să dorm, glumeşti.” Într-adevăr, ea să doarmă? Ea, care stă pe internet până pică jos? Ea, care tot timpul trebuie să facă ceva, să-şi justifice existenţa de graţioasă libelulă venită acum ani buni tocmai din Rusia aici, în România, unde ne-a ameţit complet cu fâlfâirea aripilor vocii ei? În căsuţa de la Breaza, unde locuieşte artista, avea să înceapă decojirea cehoviană a sufletului acestei femei. Am pornit spre Marina, la Breaza, cu un alt telefon de-al ei în minte: “Domne’, trebuie să mai apar şi eu, că e păcat de mine!”. Fraza asta m-a pus pe gânduri… De aceea, când am ajuns la ea acasă, am întrebat-o direct, nemotivat, nepermis, nefiresc şi nelucid: “Pentru asta plângeţi înainte de culcare?”. Iar ea mi-a răspuns motivat şi permis: “Nu, plâng pentru Şurik, fratele meu. Suntem în vârstă, nu foarte sănătoşi, cineva va pleca primul… eu nu am să rezist! Acum, că m-ai văzut, nu e păcat de mine?!?”. “Acum, că m-ai văzut, nu e păcat de mine?!?”, răsună lung în mine ecoul vorbelor ei, ca o iluminare, şi într-un mod straniu, ca o renaştere pentru mine. Aşa am simţit.
