x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Eleva cu dor de cânt

0
Autor: Roxana Roseti 27 Oct 2008 - 00:00

Gata, mierla a tăcut puţin, prin urmare, “doamna Marina, unde v-aţi născut?”.

S-a născut în oraşul Ivanovo – aflat la nord-est de Moscova, la 3 septembrie 1936. Familia mai avea un băiat, prin urmare Marina nu avea să fie singură la părinţi. “Mama îmi povestea că la numai 10 luni săltam şi gânguream de plăcere atunci când auzeam vreo melodie la radio. Locuiam lângă o biserică roşie. Nu am mai fost acolo de când a murit tata, în 1988. În Ivanovo am auzit pentru prima oară, pe când eram deja mai mărişoară, cuvântul război. Oraşul nostru era departe de linia frontului, dar avioanele germane bombardau deja regiunile vestice ale Rusiei. Într-o zi am auzit la difuzor vocea lui Stalin: «Fraţi şi surori, să strângem rândurile, să punem umăr lângă umăr. Patria e în pericol!». În copilăria mea era o foamete rea… Tata era director de fabrică textilă şi tot l-au dus de câteva ori în spital de foame. Odată tata a găsit la moară un sac cu făină prost măcinată, plină de nisip, din care mama s-a grăbit să ne facă, bucuroasă, o plăcintă. A izbucnit în plâns când a văzut cum ne scârţâie nisipul între dinţi. Aşa a început să doneze sânge pentru front, deoarece donatorii primeau în schimb mâncare: câteva feliuţe de salam, o bucată de pâine şi un pahar cu îngheţată!”

FĂRĂ VOCE. Într-o zi a apărut în casă o hartă. “Eu eram responsabilă să caut pe ea oraşele ocupate de nemţi şi să înfig acolo nişte steguleţe. Se apropia iarna, iar eu, urcată pe scaun, mutam tot mai des steguleţele de pe hartă aproape de Moscova.” Marina începe să fredoneze şoptit: “Vîhodila na bereg Katiuşa…” (“Katiuşa a păşit pe mal…”). “În timpul războiului s-au născut cele mai frumoase cântece ruseşti. Soldaţii întorşi de pe front povesteau că, atunci când înceta focul, nemţii ieşeau din tranşee şi strigau: «Ivan! Davai Katiuşa!», cerând să li se cânte nemuritoarea piesă!” În copilărie, în fiecare sâmbătă era zi de îmbăiere. “Mama mă băga în cada plină cu apă, îmi despletea cozile şi mă spăla zdravăn pe toate părţile, acompaniindu-se cu un fel de rugă în limba gruzină (mama era de origine gruzină), ceva de genul: «Spală-te să fii frumoasă şi toate bubele să plece de pe tine».”

Nu-şi mai aminteşte cum au ajuns părinţii să o dea la o şcoală de muzică. “Aveam 6 ani, încă nu prea mă preocupa muzica, comisia de examinare mi-a apreciat însă urechea muzicală şi ritmicitatea, însă când am început să cânt… Alesesem din memorie un cântec despre un cazac beţiv şi petrecăreţ! Au fost oripilaţi: «Păcat de fata asta aşa drăguţă, cu ureche muzicală şi ritm, că nu are voce!»... Vocea îmi era îngroşată, eram incapabilă să cânt vreo melodie. Eram copil şi aşa, cu vocea mea, încercam să imit toţi cântăreţii pe care-i ascultam. Era suficient să urmăresc o singură dată un film muzical – se făceau multe în URSS-ul de atunci, ca să pot fredona fără cusur toate piesele din coloana sonoră. M-au primit până la urmă şi m-au repartizat la şcoala de vioară, care vioară nu îmi plăcea.” În paralel începea şcoala primară.

MUZICIENI. Primii ani de şcoală s-au scurs fără probleme, deşi la un moment dat, din cauza unui mic incident copilăresc, o profesoară decretase că “eleva Marina Nikolskaia este un element indisciplinat!”. Adevărul e că visul Marinei era ca măcar o dată să chiulească de la şcoală! Era specialistă în tot felul de glume cu care le scotea pe profesoare din sărite (odată a adus un căţeluş la ora de franceză). La şcoala de muzică n-a mers mult: era război, frig de îngheţa cerneala în călimară, drumul între două şcoli obositor. “Într-o zi, tata a adus în casă un pian adevărat. O marcă celebră, C. Bechstein, îl descoperise într-un magazin de mâna a doua. Pianul acesta a fost, practic, viitorul carierei mele artistice.” După terminarea războiului s-a îndrăgostit definitiv de o piesă pe care a auzit-o prima dată la “Vocea Americii”: “Besame mucho”. “Melodia mi-a deschis pasiunea pentru muzica latino-americană şi spaniolă, alimentată şi de faptul că în oraşul nostru exista un internat al spaniolilor refugiaţi în URSS pe timpul războiului.

Cu vremea am ajuns să avem în casă, pe lângă pian, acordeon, chitară, o mandolină, o balalaică, un banjo şi chiar o garmoşka – tradiţionala armonică rusească. Astfel am ajuns o familie de muzicieni şi, din când în când, cântam doar pentru noi.” Pe la 13 ani s-a înscris la clubul de gimnastică din oraş: “Dar n-am continuat, din cauza problemelor de sănătate. Diagnosticul pus atunci: «stenoză mitrală – interzis efortul fizic, nu va putea avea copii». Iar inima mea va ajunge mai târziu pe mâinile unui mare chirurg, şi după şase ore de «reparare» şi curăţare va fi pusă iar la loc. Despre acest lucru poate altădată…”

LA MOSCOVA. “Într-o zi, părinţii s-au decis să ne trimită, pe mine şi pe fratele meu, la Moscova, la sora lui tata (una din cele cinci), tanti Mara, care demult îşi dorea să ne audă cântând. Plecam pentru prima oară la Moscova şi urcam în tren dotaţi cu un acordeon uriaş! Nu avea să fie ultimul contact cu marele oraş. “Peste timp m-am înscris la Facultatea de Finanţe din Moscova şi stăteam la tanti Mara (lucra la Banca Naţională) – o femeie cam sofisticată pentru vremurile acelea. Cursurile erau grele, iar o dată cu venirea în imensul oraş aveam un chip mereu trist. Aveam 17 ani, tanti Mara şi o verişoară au ajuns la concluzia că arăt ca o ţărăncuţă şi m-au convins să-mi tai cozile lungi. Îmi lipsea pianul. Şi într-o zi am găsit un pian la facultate şi am început să cânt la el multe melodii la modă.”

Ce a urmat? A ajuns să cânte alături de orchestra facultăţii, fiind apreciată pentru că şi cânta, şi dansa. Şi iat-o pregătită pentru participarea la un concert… în cinstea aniversării Marii Revoluţii din Octombrie! “Din zece metri de stambă înflorată, mătuşa mi-a cusut o fustă, din mătase galbenă o bluză, mi-a pus în păr un trandafir roşu, şi aşa am dansat şi am cântat «La Cucaracha»! De unde să ştiu eu atunci că mai era puţin şi destinul mă pregătea pentru România...”

 

Oraşul mireselor

De ce a trebuit Marina să se despartă de prima dragoste, Volodea, şi să plece la Moscova la facultate? Că doar în Ivanovo existau şapte facultăţi. A intervenit mătuşa Mara de la Moscova, care a spus că Marina nu are ce căuta în provincie şi trebuie să-şi facă studiile în capitală. Şi aşa a ajuns Marina la cursuri de matematică, calculatoare, plus studiul “Capitalului” lui Marx.

“Oricum, oraşul Ivanovo, împreună cu localităţile din jurul lui, era o zonă plină de fabrici şi combinate textile, unde lucrau aproape exclusiv femei”, rememorează Marina. Pentru că Ivanovo avea o populaţie majoritar feminină, a căpătat o denumire romantică – Oraşul mireselor. “Nu era nimic romantic de fapt”, subliniază Marina. “Cruda realitate era că, din lipsa bărbaţilor, cele mai multe femei rămâneau veşnic «mirese». Cu timpul, multe dintre ele se îmbolnăveau psihic sau dădeau în patima alcoolului. A fost construit un complex întreg de uzine, ca să vină bărbaţi, dar fără rezultat şi Ivanovo tot oraşul mireselor este şi acum.”

Citeşte mai multe despre:   Moscova,   marina,   marina voica

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de