x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

În loc de epilog

0
Autor: Roxana Roseti 27 Oct 2008 - 00:00

În mica livadă de la Breaza a Marinei, care nu e de vişini, totul se transformă spre final într-o scurtă şi cehoviană piesă de teatru, pe al cărei script figurează, bineînţeles, liniuţele de dialog.

Ia… opreşte-te puţin… am vrut să scriu o carte despre copilăria mea, despre viaţa mea, dar m-am oprit când deja m-am lansat. Am spus “stop”, nu mai pot să scriu… Sau scriu adevărul, sau va fi o limonadă… – O limonadă… de ce o limonadă? – Fiindcă, atunci când citeşti o carte, totul e, aşa, dulce… dar, acum la mine, au cam început greutăţile, şi nu pot să le ocolesc… nu pot! Am prea multe, nu le pot ocoli… Trebuie să spun nişte lucruri pe nume, însă nu am cum să scriu. – Ce înseamnă viaţa pentru dumneavoastră? – Păcăleală, păcăleală, ne frământăm aici… totu-i deşertăciune… – Nu prea vă plac vremurile astea… – Să ştii că, dacă se poate spune, norocul meu, în ghilimele, că sunt prea bătrână şi nu îmi trebuie nici una, nici alta, am de toate, sunt foarte mulţumită de starea mea de acum, şi eu zic că este cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele, ai să râzi! – Vă cred… – Cum să spun... Nu mai am frământări, e bine, nu e bine, eu sunt resemnată şi aştept în fiecare clipă să fiu uitată. – De ce, doamnă, spuneţi asta? – Eu îmi asum acest risc… Fiindcă aşa e legea naturii. – La toţi ni se întâmplă, la un moment dat, ce să mai... Eu nu spun că o să ajung în rândul celor care au murit în mizerie, dar, cine ştie, dar cred că totuşi lumea nu are să mă uite aşa, repede, fiindcă nu mai am atât de mult de trăit, însă mai sunt activă. – Spuneaţi dumneavoastră că e înverşunarea asta şi că toţi luptă să ajungă să realizeze ceva la vârsta de 30 de ani, nu?! Aşa spuneaţi mai devreme… Într-adevăr, este o luptă şi este foarte greu. Cum vă explicaţi, ce părere aveţi, acum este mai greu faţă de perioada când aveaţi dumneavoastră 30 de ani, de exemplu? E greu astăzi să ajungi artist? – Sigur că e mai greu, acum e avalanşă de tineri care s-au lansat, iar lupta e mai aprigă. Ce... noi când ne-am lansat, eu şi cu Margareta (n.r. – Pâslaru) când ne-am lansat, era o întreagă generaţie de cântăreţi foarte buni, nişte vedete, Luigi Ionescu, Aida Moga, Roxana Matei, Gigi Marga, erau nişte monştri sacri, noi ne uitam la ei, aşa, eram mititei de tot. Dar atât. Nu se preconiza nici o mişcare în acest show-business, dar cred că nu era deloc business, noi când am apărut a fost ca o bombă. Apoi, au mai apărut Anda Călugăreanu, Angela Similea, Corina, Mirabela, fetele astea sunt cu 10 ani mai mici ca mine, poate mai mici. – Dacă ar fi să o luaţi de la început, aţi vrea să fiţi tot Marina Voica sau altcineva sau… altceva? – Să ştii că mulţumită de mine nu am fost niciodată, asta a fost veşnica problemă a soţului meu. Rar… îmi place ceva. Nu mă consider… poate ar trebui să fiu mai… Nu, nu sunt mulţumită de mine, de firea mea. Uite ce mă gândeam… că trebuie să am un show la televiziune, pe viu, în direct… – Mda… – Vă spun, eu niciodată nu zic că aici m-am oprit, cred că altfel nu aş rezista dar… Dacă aş fi avut 46 de ani, aş fi zis: “Lasă, că mai apuc eu zilele bune”, dar, aşa, mâine-poimâine… Eu sunt vioaie ca cintezoaia, dar nu se ştie… (pauză). M-aş duce să văd Marele Zid Chinezesc…

Mulţumirile Marinei

În legătură cu realizarea acestui CD de Colecţie ţin să prezint RECUNOŞTINŢA MEA…
Compozitorilor Ionel şi Andrei Tudor, pentru minunatele orchestraţii făcute la piesele mele.
Tânărului şi talentatului Darius Onică, pentru “Bucureştiul e micul Paris”.
Lui Horia Moculescu, pentru emoţionanta melodie “Dor” şi pentru că a scos din anonimat multuitata piesă “Să nu ne despărţim”, în emisiunea sa “Atenţie, se cântă!”.
Lui Paul Ghenţer, pentru orchestraţiile făcute cu mult suflet la “Prieten drag” şi “Potpuriu rusesc”.
Lui Şerban Cazan, pentru un frumos aranjament la piesa dedicată lui Dan Spătaru.
Lui Octavian Ursulescu, pentru că a fost alături de mine pe parcursul întregii mele cariere.
Şi nu în ultimul rând, Mioarei Panaite (Electrecord), care, ca întotdeauna, a pus tot sufletul ei la realizarea CD-ului de faţă.
Toată recunoştinţa mea pentru toţi muzicienii care au fost cândva membri ai Orchestrei Radio condusă de Sile Dinicu.
Şi pentru toţi compozitorii şi textierii, dintre care mulţi nu mai sunt printre noi…
Mulţumirile mele cu lacrimi în ochi pentru voi toţi, dragii mei prieteni.

Citeşte mai multe despre:   marina voica

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de