Exilul

14 ani a stat departe de ţara sa. Pentru că unii oameni de aici nu i-au mai dorit întoarcerea. Mihaela Mihai ne spu­ne istoria exilului

14 ani a stat departe de ţara sa. Pentru că unii oameni de aici nu i-au mai dorit întoarcerea.

Mihaela Mihai ne spu­ne istoria exilului: “După povestea cu protestul meu de la Ministerul Culturii, la următorul turneu în Occident am fost împinsă să nu mă mai întorc. Am plecat pentru o lună în Germania de Vest, şi apoi am plecat la Paris, unde mai fu­sesem, de unde mă întorsesem deja cu un contract, pe care ai noştri l-au ­plimbat prin sertare, şi între timp eu l-am pierdut. Acum, după trei ani, m-am întors la Paris. Am obţinut alt contract la altă casă de discuri, mult mai mare, pe o durată dublă decât primul, adică de şase ani. M-am dus cu el la Amba­sada României şi am cerut să vorbesc cu ataşatul cultural, i-am înmânat ­contractul original şi l-am rugat să-l trimită la Bucureşti. Am aşteptat un an. La fiecare trei luni, con­sulul Ambasadei României mă suna şi mă invita la o cafea, să-mi prelungească viza de ieşire din ţară. Am şi acum paşaportul românesc de atunci, unde a trebuit să lipească o bucată de hârtie albă ca să aibă unde să-mi pună în ­continuare ştampilele de viză de ieşire din ţară.”

CORECTITUDINE. “După un an, la un moment dat, m-a sunat din nou şi când am intrat mi-a spus: «Doamnă, mi-e mie ruşine. A venit răspunsul de la Bucureşti şi e negativ. Eu am văzut câtă bună-credinţă aţi avut şi cât de corectă aţi fost cu autorităţile române, n-aţi cerut azil politic, n-aţi fugit, aţi venit la noi să vă prelungim viza de ieşire din ţară. Nu e corect ce au făcut cu dvs.». Din momentul acela am ştiut că nu mă mai pot întoarce. Între timp începusem să primesc zvonuri din ţară care spuneau că am fost arestată şi executată pentru trafic de droguri, pentru spionaj şi trafic de valută.”

MATA HARI A ROMĂNIEI. “La început mă amuzam: uite, au făcut din mine o Mata Hari a României… dar atunci am înţeles că nu mai aveam cale de întoarcere. Mai târziu am auzit o expresie în Franţa pe care nu am ­uitat-o niciodată: «Îi judecăm pe ceilalţi du­pă noi înşine». Dacă eu aveam gân­duri curate nu-mi imaginam că mi se poate monta o asemenea calomnie urâtă, o lucrătură, ca să nu mă mai în­torc. Eram atât de transparentă şi luminoasă! Când e da, e da, când e nu, e nu. Nu-mi imaginam că se poate face aşa ceva, nu eram pregătită, nu ştiam să mă apăr. O vedeam ca pe o cle­vetire gen «gu­ra lumii», ca pe urmă să-mi dau seama că se leagă cu respingerea ­contractului. Dacă autorităţile române mi-ar fi aprobat semnarea contractului, eu rămâneam în circuitul românesc. Dacă Gheorghe Zamfir, Dida Drăgan sau Aura Urziceanu puteau să o facă de ani în şir, de ce nu aş fi putut şi eu?! Poate pentru că eu mă ocupam numai de muzică şi nu mai aveam şi alte ­misiuni… Întotdeauna cel nevinovat este acuzat de toate ororile, pentru că nu are cum să se apere… Am fost ­alungată din ţară!”

ÎN TRANZIT. “Nu mai puteam cere nici azil politic, legea fran­ceză prevedea că poţi să-l ceri numai în primele două săptămâni după ce ai intrat pe te­ritoriul lor. Eram deja de un an în Franţa, la fiecare trei luni îmi luam viza de ieşire din ţară la Ambasada României, după care plecam la Stuttgart, unde-mi fă­cusem prieteni, să-mi iau viză de intrare în Franţa şi-mi reluam ­pentru trei luni şederea în Franţa.

La Stuttgart am lu­crat la un hotel, unde primeam clienţii la ­pis­cina hotelului şi câş­tigam bani. Nu-mi era ru­şine, pentru că-i câş­ti­gam cinstit. Ştiam că sunt în aşteptare, în­tr-un fel de tranzit pentru un viitor extraordinar. Aveam contractul acela în buzunar, dar nu aveam permis de lucru. Autorităţile fran­ceze nu permiteau să munceşti fără permis de lucru, ori permisul de lucru nu-l puteam obţine dacă nu aveam nici aprobarea autorităţilor române, nici azilul politic.

Într-o şedere la Paris, l-am întâlnit pe tatăl lui Isabelle. Prin căsătorie, mi-am obţinut cetăţenia franceză.”

CALUL. Mihaela Mi­hai este o călătoare. O femeie căreia îi place natura, iubeşte libertatea dată de aceasta. Îi place vânătoarea, dar doar aşa, ca să fie acolo, în pădure sau în câmp, căci nu a ucis niciodată vreun animal. Îi pla­ce să pescuiască. Vorbind despre dra­gostea de animale, îşi aduce aminte de o întâmplare care a urmărit-o cumva şi după ce a fost nevoită să nu mai vină în ţara sa. “Mie mi-au plăcut foarte mult caii. Îmi plac şi acum. Să vedeţi! Când eram în România, câţiva ani la rând mă tot invitau să cânt la Ziua Miliţiei, care se ţinea pe Stadionul Dinamo. Şi într-un an, cu câtăva vreme înainte de sărbătoarea asta, s-a întâmplat ca eu, circulând cu Alfa Romeo al meu ca în porumb, prin Bulevardul Magheru şi Piaţa Romană, cu 90 la oră, un miliţian mai mărginit m-a oprit şi mi-a luat actele. Drept care eu, furioasă, am dat telefon la miliţie şi am întrebat: «Cine-i şeful dumnea­voastră?... Şi i-am spus: To­varăşul maior, eu sunt Mihaela Mi­hai, am ­condus cu viteză, şi un miliţian mi-a luat actele!». «Doamnă, vi le dau înapoi, dar cu o condiţie: veniţi să cân­taţi la Sărbătoarea Miliţiei.» Eu m-am gândit, am spus că vin, dar am şi eu o con­diţie: vreau un cal alb! Oricum fă­ceam ­playback pe stadion, că nu aveam or­­chestră după noi. Fac turul ­sta­dionului călare pe un cal alb, în timp ce fac playback pe cântecul meu!” Trec zilele, Mihaela uită de glumă, dar… “Într-o zi m-am trezit cu un telefon de la un sergent care mi-a spus: «Sărut mâi­nile, doamnă, avem cal!» «Ce cal?» «Ca­lul dum­neavoastră, doamnă!». M-am dus la Stadionul Dinamo şi mă aşteptau la in­trare cu calul. Trebuia să-mi vină rân­dul şi mi-au zis: «Haideţi, doamnă, urcaţi-vă pe cal, o să vină rândul dum­nea­voastră». Mă urc pe cal, dacă îmi ară­taţi cum să fac. Mo­ment în care au devenit toţi livizi. Am făcut turul acelui stadion călare pe un cal alb, aşa de tare mi-a plăcut. Îmi place mi­rosul cailor, mai târ­ziu am ţinut ca fata mea să meargă la călărie. I-a plăcut foarte mult când era mică şi am tri­mis-o într-o tabără în Franţa, după care am înscris-o la o şcoală specializată în echitaţie, unde a făcut doi ani. Are licenţă na­ţională de ca­va­ler, are cu­pe câştigate pentru concursuri de ­obstacole. I-am cum­pă­rat un cal, aveam calul nostru, îl ţi­neam la un club. Îmi plă­cea mult să merg la club, să vorbesc cu calul ei, pe care îl poreclisem Dudu. Era un cal mare, de rasă fran­­ceză, foarte frumos şi foarte bun, sărea foar­te bine, un caracter ex­tra­or­dinar de plăcut. Era în­totdeauna de acord cu orice, cu con­di­ţia să-i dai de mâncare. O acompaniam la concursuri pe Isa­belle şi-i vorbeam la ureche calului şi îi spu­neam: «Fii atent, că ţi-o în­credinţez pe Isa­belle, să ai grijă de ea, să nu cadă şi să faci tot ce-ţi spu­ne ea, să câştigaţi, să fiţi cei mai buni». Şi câştiga.”

LUPTĂTOARE. Exi­lul a marcat-o, dar a avut şi părţile lui bune, pentru că a trebuit să supravieţuiască, să se redescopere, să fie mai bună decât ei, străinii. Apoi străinii au adoptat-o. A lucrat în televi­ziune, a lucrat în radio, a lucrat în publicitate. Era foarte bună în tot ceea ce făcea. Nu ştia dacă se va mai putea întoarce vreodată în România, speranţa era undeva acolo, în adâncul sufletului său.

Apoi Europa şi toată lumea i-au deschis porţile. Putea merge oriunde, numai în ţara sa nu. A încercat să uite asta, între iubirea imensă pentru Isabelle, între o partidă de vânătoare şi o campanie de publicitate sau una politică.