Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
O carieră strălucită, o femeie admirată, o mamă împlinită. Mihaela Mihai le-a avut pe toate, mai puţin sufletul pereche. Iată povestea iubirilor celei ce a cântat cu pasiune despre iubire.
O carieră strălucită, o femeie admirată, o mamă împlinită. Mihaela Mihai le-a avut pe toate, mai puţin sufletul pereche. Iată povestea iubirilor celei ce a cântat cu pasiune despre iubire.
Toată viaţa ei a dorit să-şi întemeieze o familie, “din aceea tradiţională, să am un bărbat de nădejde lângă mine, să-l susţin în momentele grele, să-l iubesc, să ne sfătuim împreună, să văd admiraţia în ochii lui în ceea ce priveşte cariera mea, devotament şi încredere.” Sunt cuvintele Mihaelei, rostite cu un dulce-amărui regret în glas, o amăgire asumată, o renunţare la o luptă care te revoltă pe tine, ascultătorul sau cititorul cuvintelor spuse de ea, pentru că niciodată speranţa (re)găsirii sufletului pereche n-ar trebui să moară.
Amintirile scurse din clepsidra timpului…
PRIMA DRAGOSTE. “M-am îndrăgostit de un băiat mai mare decât mine cu câţiva ani. Semăna cu Jean Marais, actor în mare vogă pe vremea aceea, după care eu eram moartă. În acelaşi timp, se îndrăgostise de mine altcineva, un băiat foarte delicat şi foarte drăguţ, dar de care mie nu-mi prea plăcea. Sosia lui Jean Marais m-a lăsat baltă şi de-atunci am tras o lecţie definitivă de viaţă – nu am mai acceptat să se apropie de mine bărbaţi frumoşi, după care îmi spuneam că aleargă toate femeile. Un bărbat care îţi alunecă printre degete nu merită să îl păstrezi.” Din acel moment, Mihaela Mihai a fost atrasă de bărbaţi “mai degrabă urâţi sau nu neapărat frumoşi”, dar cu inteligenţă, carismă şi cu senzualitate.
“Tot timpul mi-am dorit să am lângă mine un bărbat puternic, suficient de sigur pe el, inteligent, cu personalitate atât de puternică, încât să nu-l deranjeze succesul meu, personalitatea mea, ci, dimpotrivă, să fie în stare să admire ceea ce fac bun şi frumos, să mă protejeze şi să mă încurajeze.” Unul singur s-a încadrat în dezideratele Mihaelei Mihai. A fost acel băiat delicat şi drăguţ de care povestea, bărbatul îndrăgostit nebuneşte, bărbatul pe care şi ea l-a îndrăgit mai apoi şi care i-a devenit primul soţ, la numai 17 ani.
“M-a iubit toată viaţa. Chiar după ce m-am despărţit de el mi-a rămas prieten foarte bun. Era mai mare ca mine cu opt ani şi jumătate, era cercetător în fizică atomică şi unicul descendent, nepot, al lui Mihail Sadoveanu, mama lui fiind una dintre fetele lui Sadoveanu.” Căsnicia lor n-a durat decât patru ani.
Cea de-a doua mare iubire a fost “un soi de logodnă prelungită” cu regizorul Mircea Mureşan, “pentru care am simţit multă tandreţe”. “Ne-am despărţit când am plecat din ţară. La câteva luni de la stabilirea mea la Paris, a obţinut un paşaport şi a venit să mă ia înapoi, dar n-am mai vrut să fac asta, eram deja dezgustată de toate mizeriile şi minciunile pe care le auzisem despre mine.”
PARIS, OH, PARIS… În Franţa, la Paris, solista l-a întâlnit pe tatăl Isabellei, fiica Mihaelei Mihai, relaţia lor durând zece ani. “Maxim era un om de afaceri puternic. Ne învârteam într-o lume cu foarte mari posibilităţi şi cu foarte multă putere. El însă era îngrozitor de posesiv, motiv pentru care, în cele din urmă, m-am despărţit de el. A făcut tot ce a putut ca eu să nu-mi continuu cariera, îmi spunea că dacă merg în turnee îl voi înşela. Când eram la vreo recepţie sau la restaurant, după cinci minute îmi acuza: «Te-am văzut când ţi-ai făcut semne cu ăla, vrei să pleci cu el, vrei să nu ştiu ce…». Era sufocant. Separarea de el a fost dramatică, pentru că eu m-am decis dintr-o dată că orice s-ar întâmpla trebuie să mă despart de el. I-au trebuit patru ani să se potolească… După ce l-am părăsit, m-a urmărit cu detectivi, care-mi înregistrau convorbirile telefonice… A fost foarte traumatizant.”
Într-un final, presiunile şi urmăririle lui Maxim au încetat, ca urmare a unei discuţii mature şi raţionale pe care au avut-o amândoi. “Acum păstrăm o relaţie civilizată. Comunicăm prin intermediul internetului şi ne trimitem mesaje prieteneşti de sărbători, fotografii...”
După despărţirea de Maxim, Mihaela Mihai a fost singură zece ani. Tensiunile anterioare au avut urmări şi n-a mai suportat prezenţa nici unui bărbat lângă ea.
În 2000 însă l-a întâlnit pe Dumitru Ceauşu, fostul ambasador al României în Franţa, prietenie care s-a finalizat cu o căsătorie. “Stabilisem ca după ce-şi va termină misiunea diplomatică să venim împreună în România şi să ne cumpărăm o casă la ţară. Dar lucrurile n-au mers prea bine... El avea nişte probleme familiale, am încercat să-l ajut... Totuşi nu ne-am înţeles şi am decis amândoi că e mai bine să ne despărţim. Asta după patru ani. El s-a recăsătorit cu o persoană mai tânără cu 30 de ani, care i-a dăruit un copil. La 70 de ani este tatăl unui băieţel. Dacă e fericit, e bine…”
Aşadar, toate încercările pe plan sentimental de până acum au eşuat. Dureros, dar adevărat. Câteodată se consolează cu gândul că, “în viaţă, nu le poţi avea pe toate”. “Mi-a dat Dumnezeu talent, carieră. Un copil minunat, în primul rând. Aveam nevoie de un bărbat pe care să îl pot admira, pe care să îl pot respecta. Să mă susţină şi să creadă în mine. O căsătorie nu e numai o chestiune de dragoste. Dragostea durează cât durează, dar se poate transforma într-o prietenie bazată pe încredere reciprocă. Foarte mulţi bărbaţi m-au admirat datorită carie-rei mele, dar bărbaţii inteligenţi nu îndrăzneau să se apropie de mine. Mi-am zis că, dacă destinul vrea, există undeva un suflet pereche. Dacă Dumnezeu vrea, am să întâlnesc perechea. Dacă nu, pot să fac eu orice, că nu o să reuşesc dacă nu mi-e scris. Dar acum, la vârsta mea, nu se mai pune problema…”
Totuşi, imprevizibilul poate schimba de multe ori viaţa omului. Aşa s-a întâmplat şi cu Mihaela Mihai, care, la vârsta maturităţii, a trăit o episodică pasională poveste de dragoste.
“Mi-a plăcut pentru că a fost ca într-un roman, foarte romantică. El era profesor universitar, muzician, pe care-l cunoscusem acum 30 de ani. Distanţa ne-a despărţit… Eram foarte îndrăgostiţi unul de celălalt... Periodic m-a căutat, a venit chiar şi la Bucureşti, fără ca eu să ştiu. M-a găsit, în cele din urmă, la Paris, dar eu eram deja măritată, iar Isabelle avea 1 an şi jumătate. L-am prezentat soţului meu francez... A plecat apoi cu lacrimi în ochi, ca să apară după 25 de ani. M-a găsit prin internet după ce se interesase de adresa mea de mail la Electrecord. Ne-am reîntâlnit şi am trăit o poveste de-a dreptul pasională. Asta s-a întâmplat în perioada când se vota legea mea în Parlament. Făceam naveta între Viena şi Bucureşti. Până la urmă am decis că nu era cazul să continuăm. Avea şi el un trecut, avea o fată pe care o adora, dar care era foarte geloasă şi eu nu am vrut să aleagă între ea şi mine. Am preferat să plec eu...”
Din păcate, după această zvâcnire pasională de amor, Mihaela Mihai consideră că s-a încheiat un capitol important din viaţa sa.
“Concluzie, «două puncte»: am avut alte daruri de la Dumnezeu. Dar n-am avut noroc de un bărbat pe măsura mea. Bărbaţii sunt deseori tentaţi să domine, iar eu nu sunt o femeie care să poată fi dominată. Pe mine mă poţi stăpâni cu bunătate, şi nu cu forţă.”
“Sunt un fel de «fleur bleu», «suflet albastru», iar tandreţea şi dragostea sunt elemente fundamentale în viaţă. Sigur, acestea trebuie să poată fi echilibrate şi protejate de forţă, de inteligenţă pentru a construi viaţa. Simt, în continuare, nevoia şi posibilitatea pentru aşa ceva”
Mihaela Mihai
