x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Visul

0
Autor: Carmen Anghel 11 Feb 2008 - 00:00

S-a întors în ţară şi a vrut să dea tot ce avea mai bun, tot ce învăţase să-i înveţe şi pe compatrioţi. A reuşit oare?

S-a întors în ţară şi a vrut să dea tot ce avea mai bun, tot ce învăţase să-i înveţe şi pe compatrioţi. A reuşit oare?

Răzvan Teodorescu a rugat-o să creeze Departamentul Publicitate la TVR. “Eram mânată de dorinţa de a oferi românilor mei tot ce ştiam. Obsesia mea permanentă era să-i ajut să câştige timp evitând greşelile Occidentului. Popoarele occidentale au parcurs drumul progresiv, au greşit, au corectat, au căutat soluţii la greşeli şi au făcut mai bine. Noi aveam o asemenea întârziere faţă de ei! Puteam încerca să-i ajungem din urmă. Atunci nu mi-am dat seama ce mare era decalajul între noi, de gândire, de viziune. Îi credeam capabili să înţeleagă şi să primească orice informaţie de la mine, nu mă conside­ram mai bună sau mai inteligentă decât majoritatea, aflasem doar mai multe lucruri, într-un alt context.

Am fost crescută în ideea că trebuie să fii profund modest, că trebuie să aştepţi să recunoască alţii că ai valoare, să o spună ei. A trebuit să mă reeduc după 40 de ani, să fiu în stare să scot pe gură fraze în care să spun ceva bine despre mine. Atât de modestă eram, până la timiditate maladivă. Mi-a fost greu faţă de mine însămi să accept ideea că, fără să-mi dau seama, am evoluat acolo în 14 ani, până în ’90, dusă de necesitatea de a mă adapta la societatea în care trăiam. Am acumulat un avans care ţine de modul de gândire, de experienţă profesioanală şi de viaţă, chiar şi de viziunea politică si democratică, de cel puţin 10 ani.”

 

MIHAELA VENISE PUSÅ PE TREABĂ. “Atunci, în 1990, aş fi vrut din tot sufletul să facem o echipă, umăr la umăr, la greu şi la bucurie, să împărţim şi să ne bu­cu­răm împreună că am mai reuşit ceva ­fru­mos. Dar nu a fost posibil. Am fost întotdea­u­na o idealistă, dar nu-mi pare rău şi nici nu-mi înfrânez această tendinţă, pentru că, în fond, dacă nu ai vise şi dacă nu ai idei, baţi pa­sul pe loc. Numai cei care au avut vise aparent imposibile au făcut sa evolueze omenirea.

În ’90, când lucram la televiziune, aveam biroul pe la etajul 7-8 şi în fiecare zi vedeam pe geam trei corpuri de armată care păzeau Televiziunea. Probabil ca să-i ocupe cu ceva, îi puneau să mai întindă un rând de sârmă ghimpată pe lângă gardul din jurul Televizi­unii. Era atât de sinistră sârma aia ghimpată! Soldaţii dormeau noaptea prin birouri, iar în fiecare dimineaţă, când mergeam la birou, mai auzeam pe câte cineva de prin redacţii care spunea, «mi-au spart dulapul din birou şi mi-au furat cafeaua».

Când am spus în ’90 că lucrurile se vor schimba în ţara asta, începând cu hâtia igie­nică de la WC-uri, s-au uitat la mine ca la o nebună. Lucrurile importante se construiesc solid, punând alături cum trebuie cărămizile mici. Nu poţi să construieşti o catedrală lăsând goluri în temelia ei, zicând «lasă că merge şi aşa!».”

 

SINDICATUL. Apoi a vrut să-i ajute pa artişti. Un sindicat al lor, o lege a lor care să-i unească şi să-i facă respectaţi. “Eu am intrat în sindicalism din întâmplare, probabil că aşa mi-a fost destinul. Am găsit dosarul de constituire al sindicatului artiştilor profesionişti într-un sertar la Credidam, unde zăcea de trei ani şi jumătate. El fusese constituit cu Elena Cârstea ca preşedinte şi cu alţi 21 de membri fondatori. Dar am constatat că în trei ani şi jumătate nu avusese loc nici o Adunare Generală, nu aveau sediu, nici cont în bancă, nu aveau nimic. Am găsit sediu, le-am făcut site pe internet. Am dat trei ani din viaţă să le fac legea, apoi al patrulea l-am dat ca să o pun în aplicare. Cel mai greu a fost să-l pun în aplicare. Dar nu am să uit niciodată şi e un lucru la care ţin şi pe care vreau să-l declar, că dacă nu ar fi fost Adrian Năstase eu nu aş fi făcut această lege, nu aş fi putut să o duc până la capăt. Nu înseamnă că dacă un om e la pământ într-un anume moment al vieţii lui, trebuie să-i dai şi tu cu piciorul şi să uiţi binele pe care ţi l-a făcut. Oricine ar fi, unui om care ţi-a făcut un bine atunci când avea pute­rea în mână şi putea să se uite cu indiferenţă şi să nu-i pese, îi datorezi recunoştinţă şi te înnobilezi tu însuţi dacă te porţi aşa. Când eu am spus lucrul ăsta în Comisia pentru Cultură, în Camera Deputaţilor, după alegeri s-a făcut linişte de mormânt acolo. Din clipa aia tot Partidul Liberal m-a urât şi cu Democraţii pe lângă ei. M-au urât toţi în bloc. Nişte oameni care nu văd mai departe de lungul nasului. Nu le-a convenit că am spus ceva de bine de Năstase, pe care tocmai îl dăduseră jos, dar nişte oameni inteligenţi s-ar fi gândit aşa: vorbeşte bine despre duşmanul nostru, dar un om care gândeşte aşa şi se poartă aşa va face la fel şi cu noi. De asemenea oameni ai nevoie, pentru că ştii că nu te trădează mişeleşte la prima dificultate. Asta e o lege fundamentală a vieţii. Şi în dragoste, nu se poate ca unul singur să tot dea toată viaţa şi celălalt să nu dea nimic în schimb. Este o lege a firii, a vieţii, a echilibrului în viaţă. Când ceri ceva sau primeşti ceva trebuie să şi poţi da la un moment dat şi ceva în schimb. Nu neapărat bani, nu neapărat bunuri, dar e normal, când faci un serviciu cuiva, să ştii că poţi face apel la el să-ţi facă şi el un serviciu, la un moment dat. Asta e de când lumea lume, în toate ţările şi în toate civilizaţiile, că doar trăim împreună şi avem nevoie unii de alţii. Dar de aici în sus devii diferit şi mai bun, când nu uiţi şi nu mai ai nevoie de ăla, când ştii că nu-ţi mai poate da nimic. Să nu uiţi că ţi-a făcut un bine la un moment dat şi că-i datorezi recunoştinţă.”

 

Contribuţie majoră

Bogdan Hossu, liderul Cartel Alfa, a cunoscut-o pe Mihaela Mihai pe la jumătatea anilor ’90. “Atunci căuta o soluţie pentru pensionarea artiştilor liber-profesionişti. Ne-am reîntâlnit prin 1998-1999. Ne-am întâlnit la un seminar despre reforma în sistemul de pensii, organizat de Mona Muscă. Era afiliată la Blocul Naţional Sindical şi a constatat că suntem o confederaţie mai interesată de sistemul public de pensii decât ceilalţi. Pentru motivul ăsta a zis că vine la noi”, ne-a povestit Bogdan Hossu.

“A avut contribuţia majoră în a reuşi să mobilizeze mai multe persoane care au contribuit la finalizarea proiectului de lege. Atât persoane ca Mona Muscă, cât şi persoane care lucrau în sistemul public de pensii. A reuşit să le convingă de utilitatea şi necesitatea acestui instrument, care nu face decât să compenseze şi să facă o corecţie morală pentru artiştii liber-profesionişti care, practic, nu au acoperirea necesară a protecţiei sociale”, ne-a declarat Hossu.

  • Cătălin Pruteanu
Citeşte mai multe despre:   să-i,   mihaela mihai 11 februarie 2008

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de