Doamnele

Un "compozitor" nesuferit şi o poantă au fost motivele pentru care au vorbit la telefon.

La Roxana Popescu, textier incepător, a venit intr-o zi un tip care spunea despre el că-i compozitor: "Am compus o melodie, o s-o cănte Runceanu şi-o să ajungă cu ea la «Şlagăre in devenire», imi zice. Eu aveam vreo 25 de ani, o vărstă la care-ţi şi place să faci mişto pe seama nesuferiţilor. I-am scris un text absolut oribil. De exemplu, nişte versuri sună aşa: «Printr-un dans ne-om aminti/ Jocuri, jocuri de copii». Băiatul nu a realizat monstruozitatea acestui text!", incepe textierul povestea.

Surpriză, insă. "Compozitorul" o sună după o vreme să-i spună că Mihaela a acceptat să cănte piesa cu pricina. "Am rămas interzisă! Eu o văzusem la televizor căntănd un ever-green şi se vedea că făcuse şcoală de muzică. Ea cănta ingrijit, fără să distoneze. Am făcut rost de numărul ei de telefon şi am sunat-o: «Doamnă, vă rog să mă scuzaţi. Să ştiţi că eu am făcut deliberat versurile alea in bătaie de joc. Atăta şi-a lăudat piesa că m-a enervat». Nu ştiu căt s-a amuzat Mihaela, dar mi-a spus că a impresionat-o foarte mult că am recunoscut această prostie profesională. Aşa ne-am apropiat una de alta", continuă Popescu. In paranteză fie spus, cele două doamne erau şi vecine, in cartierul Dristor.

CENZURA. Prima lor colaborare propriu-zisă s-a produs la piesa "E-adevărat, iubirea mea", adaptare după un hit internaţional. După aceea, a inceput "nebunia", dar şi prietenia. Căci prietenie la cataramă a fost intre Roxana şi Mihaela din ’82 pănă in ’86. Apoi, doi ani nu şi-au vorbit, pentru ca in ’89 să refacă relaţia de amiciţie. Au infruntat impreună nu doar mentalităţi inţepenite, ci şi cenzura, povesteşte Roxana Popescu: "La două piese la care am colaborat cu Mihaela am păţit-o. A căzut o filmare intreagă pentru versurile «Cu griji, necazuri şi bucurii/ Ii intălneam zi de zi», dintr-o compoziţie a lui Viorel Gavrilă. Era vorba despre oameni... M-a traumatizat episodul acesta, dar m-a şi determinat să mă autocenzurez. De asemenea, am intămpinat probleme la versul «Pe-afară găndul meu cel trist s-a rătăcit». Adică, cum «pe-afară», tovarăşa?".

Mihaela nu a căntat "bălării despre Ceauşescu". Dar trebuia să ai şi "faţă" să ţi se ceară să ridici in slăvi conducătorii. "Mai ales că, pe vremea aceea, dacă aveai sub 30 de ani, era ca şi cum nu te-ai fi născut. Nu te băga nimeni in seamă." Pe Runceanu au băgat-o in seamă şi pentru cum cănta, şi pentru cum arăta, crede Roxana: "Liana Manţoc, care acum este un redutabil scenograf, a imbrăcat-o, cu bani puţini, gen «Fondul Plastic». Ea a şi tuns-o şi i-a dat un aer oarecum avangardist. Chiar mi-aduc aminte că i-a lăsat o şuviţă de păr negru şi pe deasupra părul era mai deschis la culoare. La filmări, o compozitoare m-a intrebat dacă Mihaela poartă căciulă. M-am strămbat, m-a pufnit răsul şi am plecat".

DE CONVENIENŢa. Şansa vieţii şi a carierei Mihaelei s-a numit Nina Bercaru, profesoara care i-a oferit postul său de la Şcoala Populară de Artă din Bucureşti: "I-a schimbat destinul. Dar... Era un cerc vicios pe atunci: dacă nu aveai serviciu in Bucureşti, nu puteai obţine buletinul, dacă nu aveai buletin de Bucureşti, nu puteai să te angajezi aici. Cu oferta de serviciu in Capitală, Mihaela a căutat un soţ de convenienţă, pentru a obţine buletinul. L-a găsit, ăla a cerut căt a socotit de cuviinţă, s-au văzut la Starea Civilă, ea şi-a luat buletinul şi apoi au divorţat. Nici nu mai ştia cum il cheamă pe bărbatul acela cănd mi-a povestit. Nu a făcut un secret din asta, mulţi apelau la acest şiretlic pentru a obţine domiciliu in Bucureşti", dezvăluie Roxana Popescu.

"Avea şi umor, era şi intransigentă. Se comporta altfel, nu spunea «săru’măna» şi la clanţă! Nu ştia să linguşească, iar dacă incerca nu-i reuşea. Se certa cu cine nu trebuia, cănd nu trebuia. Intr-o lume a martalogilor, a celor care făceau legea in branşa muzicală, ea a fost spărgătorul de mentalităţi. Mihaela insăşi a fost deschizător de drumuri pentru generaţia tănără"

Roxana Popescu