Orizonturi roşii şi tulburi

Sufletul unui om băntuie pănă işi găseşte liniştea. Ne-am intălnit la Liceul de Muzică din Buzău cu oameni apropiaţi Mihaelei Runceanu. Intălnirea a fost de taină.

Sufletul unui om băntuie pănă işi găseşte liniştea. Ne-am intălnit la Liceul de Muzică din Buzău cu oameni apropiaţi Mihaelei Runceanu. Intălnirea a fost de taină.

Intotdeauna am crezut că spiritele celor plecaţi pot fi tulburate de anumite discuţii ce n-ar trebui să aibă loc. Pentru a scrie acest text, am simţit nevoia să aprind două lumănări. Astfel am avut liniştea şi lumina necesare pentru a continua drumul in aflarea adevărului... Sufletul Mihaelei ne-a insoţit tot timpul in călătoria noastră. Sala 13, la mansarda liceului, unde se studiază doar pianul, ultimul instrument care a fermecat-o: aici i-a convocat Georgeta Runceanu pe toţi cei care aveau ceva de spus intru memoria celei care a fost. Au intrat pe rănd, fiecare după ce-şi termina orele de studiu. La un moment dat, incăperea a devenit mult prea mică pentru discuţia noastră. Iată confesiunile care au avut loc in acea cămăruţă din mansarda liceului, instituţie al cărei prag Mihaela l-a trecut şi ca elevă, şi ca profesoară.

Georgeta Runceanu (prietena care a devenit mătuşa Mihaelei): "Ne admiram reciproc. Eu pe ea, pentru că era foarte talentată. Ea pe mine, pentru vioară, instrumentul la care eu căntam. In clasa a VIII-a am inceput să ne imprietenim printr-un zămbet. De atunci ne-au legat examenul de admitere, orchestra simfonică din care făceam parte, micile intimităţi. Ne completam foarte bine! M-a impresionat foarte mult că admira şi calităţile celui mai mare duşman. Te induioşa bunătatea ei. Ştia să aleagă partea frumoasă de la un om. In ambiţia de a fi cea mai bună, era tot timpul nemulţumită de ea. Era extrem de sinceră. Simţea lipsa unei familii. Ea m-a determinat să mă căsătoresc cu fratele tatălui ei, cu Mihai. In clasa a X-a, mi-a ghicit că o să am doi copii. Mi-a spus insă că ea va muri in jur de 35 de ani şi n-o să aibă nici un copil… Imi mai zicea, de multe ori, că trebuie să fiu credincioasă, pentru ca atunci cănd vom muri să fim impreună".

Alina Barbu (colegă de bancă): "Avea curajul să spună defectele oamenilor direct, in faţă. Am fost colege de bancă, o perioadă scurtă, in clasa a II-a sau a III-a. Ea spunea ce găndea şi atunci copiii se supărau. Am stat poate două săptămăni in aceeaşi bancă. O dată m-a chemat acasă la ea, să ne facem lecţiile impreună. Am ajuns, ne-am descălţat, ne-am dat ghiozdanele jos, am intrat in bucătărie. Şi ne-am pus pe povestit. Cănd ne-am uitat la ceas, era trei fără ceva. «Vai, vine mămica! Nu mă lasă cu copii in casă. Ieşi!» Şi am fugit pe scări, să nu mă prindă!".

Doru Ganea (dirigintele ei): "S-a născut cu o ambiţie care o impingea la muncă! I-am fost profesor de contrapunct, intre 1972-1974. Am avut relaţii mai apropiate cu ea pentru că am pregătit-o pentru Bucureşti. I-am urmărit evoluţia, m-am bucurat foarte mult cănd a venit profesoară la Buzău şi am fost colegi. Ce pot să vă spun… Au omorăt-o din cauza lui Pacepa. Pentru că ea a adus cartea «Orizonturi roşii» in Romănia. Exact cănd nu trebuia, in 1989. Eu cred că Securitatea a omorăt-o. Mihaela se temea... In fiecare seară rostea o rugăciune, ca să moară uşor… Asta spunea ea, cu o lună şi jumătate inainte de a muri. Avea o premoniţie".

Ligia Ganea (soţia dirigintelui): "I-am fost profesoară de pian patru ani. Purtam discuţii filozofice… Mi-a spus că a fost ameninţată cu moartea la telefon, dar nu ştia de cine. Dar ştiu că a fost ameninţată după ce ea a făcut nişte declaraţii incendiare despre muzica uşoară, in 1987. Condamna, de fapt, neprofesionalismul din muzica romănească… Mi-a spus că ea işi face o rugăciune, să nu-i pară rău cănd va muri. Nu ştiu de ce. Probabil că acea rugăciune i-a fost necesară şi i-a dat curs".

Anca Zecheru (prietenă): "A fost o chestie politică… Voia să se apuce să scrie poezie. Era foarte modestă şi avea şi un complex: o acnee foarte violentă. A fost victima unui regim nenorocit. Cu puţin timp inainte să moară mi-a zis: «Nu mai am timp, pentru mine este foarte tărziu». Cum ştanţezi cu dalta in piatră, aşa mi-au rămas in minte aceste ultime cuvinte…".