x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

La armată

1
Autor: Loreta Popa 20 Ian 2008 - 00:00

Mircea Baniciu s-a ferit cât a putut de armată, dar până la urmă tot a îmbrăcat uniforma.

 

Aşa cum ne aducem aminte cu toţii de prima iubire şi nu o putem uita niciodată, tot aşa nu pot fi uitate primele zile în armată. Mircea Baniciu şi-a amintit imediat de acele zile de mult trecute.

 

Încorporare. “M-am ferit de armată ani întregi. După ce am terminat liceul am fost noi, toţi băieţii, duşi la comisariat şi dezbrăcaţi la pielea goală pentru vizita medicală. O să ţin minte mereu, erau acolo patru doamne şi domnişoare doctoriţe sau mai puţin doctoriţe, care ne priveau într-un anume fel. Eram toţi tineri, frumoşi şi în pielea goală. Ni s-a spus la ieşire că, dacă ratăm cumva intrarea la facultate, urma să ne vedem la încorporare. La scurt timp după ce am terminat liceul am intrat la o şcoală postliceală, urmând să mă pregătesc pentru facultate. Intrând la această şcoală postliceală, nu au putut să mă ia în armată. Am terminat Arhitectura, cu Cenaclul Flacăra şi cu Phoenix şi nu au reuşit să mă ia în armată. După ce s-a terminat faza cu Phoenix şi cu Cenaclul eram disperat. În fiecare ianuarie, când erau încorporări, dispăream de acasă, eram plecat în turneu. Nu eram acasă. Atunci veneau soldaţii să te ia de acasă, iar pe mine nu reuşeau niciodată să mă găsească. Într-o bună zi, am avut un spectacol în Timişoara şi i-am spus organizatorului să aibă grijă să nu cumva să pună afişele vizibil, pentru că era perioada încorporărilor. Am ajuns la Timişoara, spectacolul a început. Mi-au spus câţiva prieteni că au văzut afişe lipite chiar pe poarta Comisariatului. S-a terminat spectacolul şi mi-a spus un prieten că mă aşteaptă un ofiţer de aviaţie cu doi soldaţi. Ştiind că fratele mamei mele, unchiul meu, a fost aviator, am crezut că este el cu prietenii lui, în nici un caz nu mă gândeam că sunt cei de la Comisariat. Ei erau, şi mi-au spus că, dacă nu semnez ordinul de încorporare, mă iau sub escortă. Aşa că am semnat ordinul”, ne-a povestit Mircea Baniciu.

 

Cu aprovizionarea fåcutå

De semnat a semnat ordinul, mai greu a fost să ajungă la locul faptei. “Era sâmbătă, iar luni dimineaţă m-am prezentat la Bacău, spune Mircea Baniciu. Am plecat cu maşina mea, care era, bineînţeles, foarte bine aprovizionată cu de toate. Începând de la alcool până la cârnaţi, şuncă şi toate produsele binecuvântate ce au venit după tăierea porcului din Banat. Perioada de armată urma să fie una cumplită, pentru că nu aveam nici o relaţie şi nu ştiam cum Dumnezeului să scap din Bacău”, ne-a declarat Mircea Baniciu.

 

“De ce nu l-aţi adus şi pe Păunescu?”

Comandantul de la unitatea din Bacău a avut şi el o întrebare pentru nou-venitul soldat Baniciu. “Aveam un comandant, se numea pe atunci Plotogea, care, la intrarea în biroul lui, m-a întrebat în primul rând de ce am părul atât de mare şi apoi de ce nu l-am adus şi pe Păunescu cu mine. I-am spus că nu cred că o să-l vadă vreodată pe Păunescu acolo. «Cum, că l-am avut pe Bölöni timp de şase luni». Eu am preplicat că Păunescu nu este Bölöni. Oricum, la foarte scurt timp, am fost trimis la tuns. În dormitorul unde am fost repartizat, după prima noapte de război, sticla de apă pe care o plasasem la fereastră, care era la capul patului, îngheţase. Vă daţi seama că era superb. După vreo trei săptămâni, apropiindu-ne de jurământ, prietena mea de turneu din perioada aceea, Olimpia Panciu, a venit din Germania şi mi-a adus tutun şi foiţă de ţigări. Din acelea care se rulau. Într-o bună dimineaţă am fost văzut fumând din acele ţigări şi am fost pârât la tovarăşul căpitan la raportul de dimineaţă – erau cred că –20ÞC – de unul dintre participanţi: «Tovarăşul căpitan, permiteţi să raportez. În unitate se fumează droguri». Mi-au luat toate pachetele la puricat, după care, dându-şi seama că e tutun, nu mai scăpam de ofiţeri, care îmi spuneau «Dă-mi şi mie o ţigară!»“, a povestit râzând Mircea Baniciu.

 

La festivalul “Cåntarea Romåniei”

Au mai fost altele. “Am câştigat un concurs «Cântarea României» în armată cu un cântec, mi-l amintesc şi acum, pe care l-am imprimat după aceea, schimbându-i bineînţeles o parte din text. Ce mi se pare incredibil este că aşa am scăpat de acolo şi am ajuns la ansamblul Armatei, în Bucureşti, unde erau şi balerine, aveam de cântat în trei spectacole, şi unde atmosfera de teatru m-a făcut să mă simt mai relaxat toată perioada următoare”, a încheiat Mircea Baniciu.

Citeşte mai multe despre:   mircea,   armata,   baniciu

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de