x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Omul cu 100 de idei pe oră

0
Autor: Dana Cobuz 29 Iun 2009 - 00:00
Omul cu 100 de idei pe oră
Vezi galeria foto


Regimul comunist se folosea de Mircea Crişan şi glumiţele lui contra orânduirii pentru a le arăta străinilor că în România oamenii se bucură de libertate de exprimare. Pe de altă parte, românii se îndemnau unul pe altul "Du-te să-l vezi pe Crişan până nu-l arestează!"

Am stat de vorbă pe îndelete cu Mircea Crişan într-o după-amiază caldă de primăvară a lui 2007, după ce tocmai primise Premiul special UNITER la secţiunea Teatru de revistă. Cu bucurie, actorul ne-a povestit lucruri mai mult sau mai puţin ştiute din viaţa lui.

 

† Cât de mult mai glumiţi azi?

Nu mai glumesc, din asta trăiesc! Era gluma aia tâmpită cu unul care o viola pe una: "Stai măi, că numa' glumesc", zice el. "Scoate gluma, că-mi ies ochii!", replică ea.

 

Folosit ca sperietoare de occidentali
† Ce e de râs astăzi în România?

N-am avut această ocazie. Pe vremuri era cu totul altceva. Renumele meu era că am reuşit să introduc probleme politice fără să mă lege. Am reuşit, împreună cu Alexandru Andy, colaboratorul meu, să ne strecurăm fără să pună mâna pe noi. Secretul este că subliniam mult cu mimica.

De pildă, era un scheci: sâmbăta, toată lumea se ducea la fotbal şi toţi căutau să-şi ia liber de la serviciu. Eu, că sâmbătă mă duc să-l înmormântez pe tata mare. Auleo, Ionescu o spune pe asta înaintea mea. Mai bine zic că trebuie să mă duc la o nuntă. Un'te duci, Georgescule? Păi, am o nuntă. Auleo, n-o mai pot spune nici pe asta. Mai bine zic că m-a chemat la procuratură. La procuratură, te cheamă??? Lumea îngheţa! La procuratură te umflă, nu te cheamă. Eu nu mai spuneam nimic, dar publicul înnebunea...

 

† Cum de permitea regimul astfel de glumiţe?

Cu timpul, am fost patru puncte în Europa care am reuşit să devenim "instituţii oficiale": eu în România, Arkadie Raikin în Rusia, Trânka la Varşovia şi un teatru din Ungaria. Străinii care veneau la noi remarcau întotdeauna nivelul de cenzură. "Cum?", ziceau tovarăşii. "Vino să vezi ce spune Crişan!" Ăsta a fost momentul meu de succes, cariera mea de bombă, când era mai greu pentru toţi.

Ajunseseră să aibă nevoie de mine ca să poată replica: "La noi e libertate!". Lumea de rând spunea: "Du-te să-l vezi, până nu-l arestează!".

 

† Ce v-a determinat să părăsiţi vaporul numit România?

Întotdeauna am ştiut când să părăsesc un loc. Nu mi-ar fi trecut prin cap niciodată să plec din România, dacă nu s-ar fi întâmplat anumite chestii. În 1965 am fost în turneu la Paris şi m-am întors în ţară bine mersi. În 1966 am fost în Berlinul de Est, cu tot Teatrul de Estradă, şi am jucat o stagiune întreagă în incinta Circului Palladium.

Eu eram prezentator. Nişte oameni de la cel mai important teatru de satiră din Berlinul de Vest m-au văzut şi m-au luat la o discuţie, dacă nu vreau să joc şi la ei o stagiune. Pentru mine, oferta asta a însemnat o mare cinste. Am venit foarte fericit la Bucureşti, crezând că e o mare cinste şi pentru România. N-a fost aşa, cererea a fost refuzată, pentru că ar fi trebuit să plec singur.

Dar în anul următor, când am plecat din nou în Franţa, cu toată trupa, am rămas acolo, în ciuda "codiţelor" care citeau ziarul în holul hotelului. Prostia lor, aşa pierdeau oamenii. Dacă mi-ar fi dat libertatea de a onora acel contract, şi astăzi m-ar fi avut în ţară. Erau o grămadă de ovrei care aveau rude în America, şi peste tot în lume, şi care ar fi trimis dolari cu duiumul.

Dar regimul Ceauşescu a hotărât ca pentru un dolar să dea şase lei, cu care nu puteai cumpăra mai nimic. Aşa că nimeni n-a mai trimis dolari în România. În alte ţări din vecinătate se putea. La cehi, unde am jucat opt luni împreună cu fosta mea nevastă, care era cântăreaţă, am jucat în baruri.

În schimb, la ruşi, orice local se închidea la ora 10:00 seara. Parcă şi acum văd ceasul cel mare de pe perete, la care trăgeau cu ochiul ruşii care cântau. La 10:00 punct încetau "zgomotul", chiar dacă piesa era la jumătate. Pe urmă a venit o "mare libertate", într-o singură cafenea din Moscova, programul s-a prelungit până la 11:00 noaptea!

 

Cumpărături pentru distragerea atenţiei
† Refaceţi filmul plecării...

Am jucat cele trei luni de contract la Olympia, mi-am făcut toată treaba, după cum era programat. În ultima zi care ne rămăsese liberă, pentru cumpărături, am plecat din hotel în pantofi, fără ciorapi, pantaloni, cămaşă şi cu paşaportul şi ceva mărunţiş în buzunar. 

Altfel, securiştii care ne însoţeau deveneau bănuitori. Era vară, în iunie. La Paris, toţi aveam acelaşi salariu: şi eu, şi ultimul maşinist, şi femeia de serviciu, şi cabiniera, şi Stela Popescu încasam 35 de franci pe zi, adică 7 dolari. Banii ăştia ne ajungeau doar de mâncare. Dar nu asta m-a enervat, ci faptul că fusesem chemat la cel mai iubit teatru de satiră nemţesc şi n-am fost lăsat să onorez un contract de un an. 

 

Cei din Israel, când au aflat că am rămas în Franţa, au venit şi mi-au oferit un contract de 30.000 de dolari. Adică leafa pe care o aveam eu la Paris pe 15 ani, pentru doar 36 de zile de jucat un spectacol. A venit şi Noel Bernard de la Europa Liberă şi mi-a dat 5.000 de dolari ca să fac patru emisiuni.

 

† N-aţi anunţat nici un coleg despre intenţia dumneavoastră?

Mi-era coleg de cameră Horia Căciulescu, care a fost împuşcat în modul cel mai stupid de un soldat la Revoluţie. El era membru de partid. "Mai cumpără câte ceva, că mă-ntreabă ăştia: «Ăla nu cumpără nimic?»". Cumpărăturile pentru acasă erau semn că n-ai nici o intenţie să rămâi pe-acolo.

De Iordan am cumpărat pentru nevastă-mea un geamantan de prostii şi i l-am dat secretarului de partid care ne însoţea: "Ăsta-i pentru Magda, amanta mea, da' ţine-l tu, te rog, să nu-l vadă nevastă-mea, Sarica, la aeroport, că-l înhaţă". Şi el: "Nici o problemă, dom'le! Te acopăr eu".

Pe de altă parte, s-or fi gândit că eram prea bătrân, la 43 de ani, cu nevastă şi copil în ţară, să mai îndrăznesc să rămân în străinătate. Altfel, n-a ştiut nimeni nimic. Nici Horia măcar, el doar mă sfătuia să nu bat la ochi, dar n-a bănuit nici o secundă care era intenţia mea.

 

Traseul unui "fugar"
† Unde v-aţi dus după evadarea din hotel?

Eram prieten cu un cârciumar de pe Rue Comartin, care îmi spusese că pot rămâne la el. Era nebun de legat, îmi zicea că e de la Securitate, mă punea să-l pipăi la spate, că are pistolul sub haină. După aceea mi-a arătat că «pistolul» lui era o chestie care ţine hernia. Dilimanul ăsta m-a ajutat! Câteva zile am stat la el, apoi au venit ăia din Israel şi mi-au oferit contractul de care v-am spus. După Războiul de şase zile, am făcut turneu în tot Israelul.

 

† Care v-a fost traseul ulterior?

M-am întors pentru o vreme în Franţa. Atunci am făcut renumitul reportaj de la Olimpiada de la Grenoble, din 1968. Împreună cu Nicu Munteanu, care era reporter sportiv. Eu am făcut momentele umoristice, care în România au avut un succes nebun. După ani de zile, Flamaropol, care era antrenor de fotbal şi de sporturi de iarnă, a venit la mine să-mi spună că, din cauza unuia din acele scheciuri, a avut necazuri cu comuniştii. Eu spuneam despre el că mi-a fost antrenor de sport şi el m-a învăţat cum să fug ca să pot să respir.

Era doar un banc, dar securiştii l-au interpretat ca şi cum Flamaropol m-ar fi îndemnat să rămân în străinătate. La Grenoble s-a remarcat un mare campion la schi, Jean Claude Killy. Eu vorbeam despre el, dar toţi au înţeles că la Ceauşescu mă refer: "Acest Jean-Claude Killy, care le ştie pe toate... Salturi, face salturi; sărituri, face sărituri; viteză, nimeni nu-l întrece; el ştie tot; toată lumea îl întreabă pe el". Am făcut apoi câteva spectacole de carnaval la Köln şi m-a luat sub aripa lui Rudy Carell, mare showman olandez.

Cu el am fost şase ani în toate emisiunile de televiziune. Ulterior, o mare actriţă, Gisela Schlüter, m-a luat în emisiunile ei timp de 11 ani. Era o figură de femeie, m-a căutat în farmacie la nevastă-mea ca să dea de mine.

 

† Deci aţi avut ceva noroc...

Nu-i vorba doar de noroc. M-au văzut ce pot, de aceea m-au ales. În cartea lui, Rudy spunea despre mine: "Mircea Crişan, care are 100 de idei pe oră".

 

Reîntregirea familiei
† Dar Securitatea nu v-a căutat şi-n gaură de şarpe?

Păi, vreme de trei-patru luni, cât am stat în Israel, Securitatea n-avea ce căuta acolo. Mă combinasem cu o regizoare, Tereza, am locuit o vreme la ea şi împreună am venit în Germania, la Köln. Săptămânal, făceam o pastilă umoristică la Deutsche Welle, dar la modul elegant, nu în stilul grosolan al Europei Libere. Ce-i drept, mi-a fost frică pentru familia mea rămasă în ţară, în special pentru mama.

Fosta mea nevastă, Sorina Dan, avea prieteni la Securitate şi am aflat pe urmă că a trăit cu unul dintre marii şefi ai Securităţii. Când am rămas afară, eram căsătoriţi şi aveam un băiat, Theodor, care acum, (n.r. - în 2007) are 51 de ani, este doctor, are cabinet în Dusseldorf, este căsătorit şi tată a doi copii.

Pe fiul meu l-am scos din ţară cu ajutorul nevestei mele, apoi am reuşit să-l dau la şcoli bune. Pentru acest lucru, Sorinei îi dau şi acum 1.000 de euro pe lună şi i-am dat o casă în Köln. Înainte să-l aducă pe băiat, nevastă-mea a reuşit să vină la Köln. 

 

"A zis tovarăşul Staicu să te întorci, că nu ţi se întâmplă nimic." "Chiar dacă n-aş păţi nimic, nu mă întorc! Ce, să devin bătaia de joc a tuturor? Să ling acolo unde m-am c...? Nici nu-i nevoie să-mi facă securiştii ceva, că-mi face poporul, îmi întoarce fundul. Ar fi o dezamăgire, aş trăda întregul popor român."

Ştiam că aş fi fost un om mort din punct de vedere al meseriei, dacă m-aş fi întors atunci în România. Dar ea, trăind cu unul dintre marii şefi ai Securităţii, a vrut să demonstreze că mă poate aduce în ţară.

 

"Ăla cu Chevroletul"
† Mai aveţi copii?

Mai am. Unul, din floricele, tot băiat. L-am recunoscut. Şi el e în Germania. Mama lui e o nemţoaică.

 

† Cum îl cheamă?

Simon, după prenumele tatălui meu, şi Lentz, numele de familie al maică-sii.

 

† Ce meserie are?

Ei, meserie! Aşteaptă să mor eu! E un leneş. Şi maică-sa era o leneşă. Mi-e scârbă. Eu am muncit toată viaţa mea. Seara jucam şi dimineaţa, cu Andy şi cu Stănescu, eram ca funcţionarii, scriam texte umoristice de la 9:00 la 13:00.

 

† Când v-aţi căsătorit prima oară?

N-a fost un amor nebun. Sorina era o tipă foarte puternică, micuţă, drăguţă. Când am mers în Israel, toată lumea sărea pe ea că e Liz Taylor incognito. Arăta bine. Avea şi un fel de a cânta cu mult temperament, făcea multă gălăgie. Muzică proastă, dar avea oarecare succes. M-am gândit că putem lucra bine împreună. Dar era atât de puturoasă!

Juca cărţi... putea să joace cărţi dimineaţa, la prânz şi seara. Într-adevăr, o vreme am făcut echipă bună. După ce am mers în Bulgaria, am câştigat nişte bani din care am cumpărat un Chevrolet pe care l-am adus în România. Apropo de asta, când a venit Hruşciov la noi, nu-mi ştia numele, l-a chemat pe "ăla cu Chevroletul".

Într-o seară, jucam la vreo 60 de kilometri de Bucureşti, şi era pe la sfârşitul spectacolului când m-au arestat. Era iarnă. Am fost pur şi simplu luat pe sus, băgat într-o Skodă militară, acoperită cu pânză şi adus la Bucureşti.

Am îngheţat tot drumul de frig, dar şi de frică. Ce se întâmplase? La Bucureşti venise în vizită unul dintre cei mai importanţi membri de partid din URSS. Hruşciov îi recomandase omului să-l vadă pe ăla care face "Tribunalul câinilor". Personajul nostru a fost dus la Operă şi, plictisit, a cerut să-i fie adus "ăla cu tribunalul", adică pe mine.

Executanţii au înţeles "umflaţi-l pe Crişan". De aia am fost adus cu forţa. Am ajuns după 12:00 noaptea. Ministrul Culturii a spus că mai bine să-mi fac numărul a doua zi, când invitatul avea să ia masa cu vreo şase indivizi importanţi de la noi. M-am dus la masă, am mâncat cu ei, rusul a crezut că sunt cine ştie ce personaj important politic şi abia la sfârşit a aflat că sunt umoristul.

 

† Dar pe Hruşciov cum l-aţi cunoscut?

La o aniversare a lui s-a făcut program artistic. Au fost chemaţi mai mulţi artişti din ţările vecine şi prietene, precum şi din URSS. Atunci am jucat "Tribunalul Câinilor". Am făcut mai multe scheciuri, dar ăsta i-a plăcut teribil.

Se spunea că în Uniunea Sovietică există trei tipuri de cetăţeni: unii care au fost în închisoare, unii care sunt în închisoare şi unii care vor fi în închisoare. Pe asta se baza Tribunalul Câinilor. Mircea Crişan ne face o demonstraţie "lătrătoare" a unui proces cu patrupede cărora li se dau intonaţii de avocat, procuror, grefier, judecător, aprod, acuzat... Acest număr a avut succes pretutindeni, dar în Rusia cu deosebire.

Citeşte mai multe despre:   romania,   venit

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de