x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

"Toţi au minţit!"

0
Autor: Viorel Ilişoi 30 Noi 2009 - 00:00
Liviu Chirică/MEDIAFAX


În cartea "Timpul asasinilor", apărută în 1997, Cezar Ivănescu reinterpretează circumstanţele morţii lui Nicolae Labiş. Fragmentele următoare fac parte din interviul realizat cu autorul, cu puţin timp înainte de apariţia acestei cărţi.



Viorel Ilişoi: Aveţi probe că a fost un asasinat?

Cezar Ivănescu:
Am avut în vedere premisa asasinatului, dar până de curând nu am avut probe. Adică nu am avut în concret o dovadă că nu a fost totuşi un accident absurd, ci un asasinat. Ei, acum am probele că a fost un asasinat. Pentru că, cum îţi spuneam, existenţa lui Labiş a fost manipulată, opera lui Labiş a fost manipulată; toţi au minţit, începând cu sora lui, o diavoliţă care a minţit şi m-a minţit şi pe mine până în ultima clipă. Am vorbit cu ea la telefon şi am prins-o minţind, contrazicându-se pe ea însăşi. Ea ştie mai mult decât a fost dispusă să spună.

De ce-ar fi minţit?

Pentru că probabil a fost plătită.

Poate i-a fost frică.


Păi, dacă i-a fost frică, a fost o laşă şi o nemernică. Şi o să vă spun de ce nu se justifică frica sau laşitatea ei. Pentru că Ceauşescu, când a venit la putere, într-unul din discursurile lui oficiale a rostit pe gură (dar n-a mai apărut şi-n "Scînteia" - ştiţi că şi el era cenzurat, băiatul) că n-o să mai permită sub conducerea lui să se întâmple cu scriitorii ce s-a întâmplat cu Labiş. El ştia că în cel priveşte pe Labiş n-a fost un accident, că a fost ceva pus la cale. Din clipa aceea şi Margareta Labiş putea să aibă curajul să spună ce s-a întâmplat. Dar asta-nseamnă probabil să mai scadă bănuţul.

Care e, totuşi, dovada asasinatului? Dovada!


Care e totuşi dovada asasinatului? Dovada!

Eram gata să pun punct cărţii fără a putea argumenta cu fapte sau cu mărturii concrete teza asasinatului, când Dumnezeu, că nu pot să invoc pe altcineva - dacă greşesc, să mă trăsnească Dumnezeu, dar nu cred că greşesc -, Dumnezeu mi-a trimis fiinţa salvatoare şi providenţială, pe Mioara Cremene, care a venit de la Paris să-şi lanseze o carte, "Penthesileea la Troia", o carte de piese de teatru scrise împreună cu soţul ei, Adrian Cremene; venind să-şi lanseze cartea, a avut o discuţie îndelungă cu soţia mea, de la care a aflat că scriu o carte despre Labiş, şi i-a relatat soţiei mele tot ce ştia ea în legătură cu Labiş, la căpătâiul căruia a vegheat când el era pe patul de moarte, la spital. Bulversat de ceea ce i-a comunicat soţiei mele, am discutat şi eu cu Mioara Cremene îndelung.

În rezumat, care este mărturia Mioarei Cremene?

Ea a vorbit cu Labiş când acesta se afla pe patul de moarte şi, întrebându-l cum s-a petrecut accidentul, Labiş i-a spus aşa: el s-a dus să ia tramvaiul la ora 2:40 noaptea de la Colţea, staţie în care-şi dăduse întâlnire cu o cucoană mai în vârstă, Maria Polivoi, dansatoare pe nu ştiu unde, care voia să-l ia şi să-l culce la ea acasă în seara aia; şi acolo, în staţie, securistul care-l urmărea pe Labiş s-a urcat în remorca tramvaiului în care urma să se urce şi poetul. Labiş era un pic băut - nu tare băut, că s-a dovedit că n-a prea băut în seara aia - şi, cum se clătina aşa un pic şi era indecis, securistul a avut senzaţia că Labiş nu se va urca în acel tramvai şi, de frică să nu-l scape de sub observaţie (că el îl avea în urmărire, îţi dai seama, filatorii, ce meserii au, trebuie să se ducă după ăla peste tot, dimineaţă dau raportul, că altfel au îmbulinat-o), a sărit prin uşa din faţă şi, în săritură, l-a izbit pe Labiş şi l-a băgat sub tramvai.

Involuntar?

Dă-mi voie! Eu îţi relatez faptul: a sărit, l-a izbit pe Labiş şi l-a băgat sub tramvai.

Şi Margareta Labiş ce v-a spus?


Că fratele ei i-a spus doar atât: că l-a tras cineva de palton. Crezi mata că numai atât i-a spus Labiş? I-a spus Mioarei Cremene tot ce s-a întâmplat şi soră-sii nu? I-a spus exact cum l-a izbit securistul care-l urmărea şi cum l-a băgat sub tramvai; i-a spus şi soră-sii, dar soră-sa n-a suflat 40 de ani la rând ce i-a spus cu adevărat Labiş. Şi iată urmarea şi confirmarea: i-a mărturisit Labiş Mioarei Cremene că acest securist, care era şi el un funcţionar al statului comunist de pe vremuri, a venit la Labiş la spital cu o hârtie scrisă de el dinainte prin care Labiş declara că nu are nici un fel de pretenţii materiale, că ştii cum e: domnule, l-ai izbit pe unul din greşeală, neintenţionat, dar, dacă ăla rămâne infirm pe viată, plăteşti de te omori. şi Labiş, exact ca-n "Mioriţa" - că de asta eu şi citez "Mioriţa" toată în carte -, a semnat, domnule! A semnat hârtia! Să-l descarce pe animal! Îţi dai seama, probabil că ăla n-a vrut să-l omoare, el s-a izbit ca boul peste Labiş şi l-a băgat sub tramvai. Şi Labiş a semnat acea hârtie! Eu acum pun această întrebare: crezi mata că din sutele de oameni, colegi, prieteni buni, care s-au perindat pe la capul lui Labiş la spital, Labiş n-a mai spus încă la măcar câteva zeci cum s-a întâmplat accidentul? Şi inclusiv surorii lui? Bineînţeles că a spus.

Aici sesisez o mică incongruenţă în cele ce spuneţi.


Să vedem care ar fi.

Spuneţi că Labiş i-a spus Mioarei Cremene că securistul l-a izbit...


Şi l-a împins sub tramvai, da.

Mai înainte aţi afirmat că un puşti ca Labiş habar n-avea că este urmărit în permanenţă de un securist şi că prietenii lui n-au aflat că şi ei erau urmăriţi decât după moartea lui. Ştia sau nu ştia Labiş că este urmărit? Şi, dacă ştia, îl şi identificase pe securist?

Atunci a aflat, tăticule! Ce incongruenţă? Ţi-am spus: ei nu ştiau că sunt urmăriţi de securişti. Labiş nu a ştiut cine a fost insul acela din tramvai până nu a venit peste câteva zile la spital cu hârtia, că el este tovarăşul cutare şi să-i semneze că a fost un gest involuntar şi că Labiş nu are nici o pretenţie. M-ai înţeles? Atunci a realizat că ăla era securistul care-l urmărea pe el.

N-am spus că aţi încurcat datele, ci doar că a apărut o confuzie în expunere; mi-am exprimat o nelămurire. Ca să fie clar pentru oricine.

Păi să fie clar. El de unde era să ştie că e securistul lui? Atunci a aflat că ăla era umbra lui, pentru că ăla a venit: să trăiţi, sunt ofiţerul cutare, eu eram în tramvai... Ei erau inconştienţi. Labiş atunci a realizat, iar toţi ceilalţi, prietenii lui, la 25 decembrie, în prima zi de Crăciun; s-au dus cu toţii la mormântul lui Labiş, la Bellu, cu nişte crenguţe de brad în mână, să i le pună pe mormânt. Şi atunci, stând lângă mormânt, în pustietatea aia, nu mai era nimeni în cimitir, ridicând capetele la un moment dat, au realizat că pe fundalul cimitirului Bellu era un lanţ de securişti îmbrăcaţi în negru, ca un lanţ de ciori. Se vedeau umbrele lor. Atunci a fost prima oară în viaţa lor când au realizat că sunt urmăriţi. Şi la maşină, după aia, când s-au dus la tramvai, la autobuze, cu ce-au plecat ei, ăia toţi erau postaţi pe-acolo: unul citea un ziar, altul se-ncheia la şireturi... ştii, erau funcţionarii Securităţii române conduse încă de sovieticul Pantiuşa la ora aia; că nu era Securitate românească, ce să vorbim aiurea! Pantiuşa-l chema. Îşi luase un nume românesc, Pintilie. Comandantul Securităţii româneşti în 1956 era acest Pantiuşa, fost spion ucrainean în România interbelică, prins de Siguranţa românească şi băgat în puşcărie, eliberat după '45 de trupele sovietice eliberatoare şi făcut omul de încredere al lui Gheorghiu-Dej. El l-a asasinat pe Pătrăşcanu, el l-a asasinat pe Foriş şi i l-a recomandat lui Stalin pe Gheorghiu-Dej, să-l pună şef, că-l simpatiza. Se simpatizau ei, ştii, cum e între oameni: îi plăcea lui de Gheorghiu-Dej, că era aşa, cam ca el, malac, mare mâncău, curvar, beţivan; ştii, cum se simpatizează bărbaţii între ei. El este cel care stă la baza ascensiunii lui Dej. Acest Pantiuşa era un pic antisemit şi n-o înghiţea nici pe Ana Pauker, nici pe Vasile Luca, care era de fapt evreu maghiar, şi nu prea-i înghiţea nici pe unguri, nici pe evrei, dar îl simpatiza pe Dej. Acuma ce vreau să spun? Labiş a semnat ca ciobanul din "Mioriţa" ca să-l descarce pe animal, dar putem noi şti dacă a fost intenţionat sau neintenţionat saltul securistului? Fapt e că ăla l-a omorât până la urmă, nu? Că l-a omorât cu voie sau fără voie, el ştie. Sau Dumnezeu ştie!

Cine e acest personaj, securistul? L-aţi identificat? Trăieşte? Ce s-a întâmplat cu el?


Ei, aici e aici. De aici începe altă carte. Investigaţia mea de scriitor eu mi-am oprit-o aici. De aici începe deja investigaţia istoricului acelei epoci şi, eventual, a procurorului. (...)

Citeşte mai multe despre:   moartea lui labiş: crimă sau accident?

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de