Dragostea şi… gîştele

A creat o gamă largă de piese şi a respectat cu sfinţenie muzica de pe meleagurile olteneşti.

Primul său cîntec şi cel care l-a consacrat în Ţara Românească a fost “Stau pe malul Blahniţei”. Cu el deschidea programul în spectacole şi încînta inimile tuturor celor care veneau să-l asculte. Se ridicau în picioare şi îl aplaudau… de drag şi de plăcere. “Povestea cîntecului, începe Nelu Bălăşoiu, este următoarea: eram în vacanţa din clasa a VI-a spre a VII-a. Şi aveam o colegă de la noi din sat care mi-a fost dragă. Nu ştiam ce e aia dragoste, noi eram proşti cînd eram tineri, dar cred că în copilăria mea am iubit-o. Nuţi o chema. S-a înfiripat la mine aşa o idilă de tîmpit, iar ea nici nu ştia. Habar nu avea că o plac. Mă duceam cu calul, cu capra şi cu gîştele în cîmp. La noi acolo pe izlaz, lîngă cimitr. Şi venea şi ea în acelaşi loc, cu gîştele. Stăteam cu picioarele în apă să ne răcorim şi am pupat-o pe obraz. Ei… ea m-a împins! Deci asta a fost dragostea mare dintre mine şi Nuţi. Şi, mai tîrziu, pe la vreo 19-20 de ani, mi-am amintit. M-am apucat să scriu textul la melodia care începea în felul următor: «Stau pe malul Blahniţei/ Cînt de dorul mîndruţei/ Mîndrei cu ochii ca mura/ De-mi da gura-ntotdeauna/ Nu ştiu cum de s-a-ntîmplat, de mîndruţa m-a uitat/ A uitat şi drumul mare/ Pe unde veneam călare/ Călare pe-un cal roşcat/Era Fulger.». Fulger era chiar calul meu şi l-am amintit în text. A prins bine, lumea a gustat textul şi chiar melodia”.

Pentru mamă. În ceea ce priveşte repertoriul, artistul susţine că nu a avut ce să culeagă: “Ce puteam culege în acele vremuri din folclorul românesc? Tanţa? Bălălău? E treaba altora dacă au vrut să le cînte!” Piesele sale descriu viaţa unui om în trei sau patru strofe. “Să vă recit ceva: «Pentru măicuţa bătrînă vreau acum să cînt/ I-aş da florile din lume ce sînt pe pămînt/ Of, măicuţă, ai muncit din greu/ Of, măicuţă, ca să cresc şi eu». Oare mă refeream numai la mine? Toţi sîntem născuţi de mamă, ea ne-a dat viaţă şi pe ea trebuie să o cîntăm. Nu ştiu dacă aceste versuri s-ar fi potrivit cu un alt gen de muzică, pentru că este poezie populară. Nouă, cîntăreţilor, ni se spune: «Bine, domnule, dar de ce nu ai cules?». Păi de unde să culeg, tată? Creatorul acela nu a fost tot om ca mine? Eu de ce să nu am dreptul să creez? Cum e posibil să gîndeşti numai într-acolo? Cei care nu pot crea împrumută sau fură. Şi mie mi s-au furat piese. Şi nu s-au oprit numai la atît. În momentul în care eu am întrebat: «Zi, mă, de ce m-ai plagiat?», mi s-a răspuns: «Păi dacă nu sînt obraznic, nu trăiesc!». Asta s-a întîmplat acum un an, la o serbare cîmpenească, unde am fost invitat să cînt. Melodia mea, rostogolită, dată peste cap, i-a dat lui altceva. Dar tot un nimeni rămîne”.

Zeii cîntului. Aveau şi nu aveau voie să spună totul despre ce simţeau, despre ce gîndeau. Nelu Bălăşoiu recunoaşte că “cine iubeşte cu adevărat poezia, cîntul popular, mai şi munceşte. Eu aşa consider! Priviţi înaintaşii noştri, marii cîntăreţi, mă şi mir că am ajuns să fiu în rînd cu zeii cîntecului popular romînesc, Maria Lătăreţu, Ioana Radu, Ion Luican etc. Apropo de Ioana Radu, există un cîntăreţ pe care îl cheamă Ion Radu, un mare ardelean. Probabil că mulţi nu au auzit de el. Îl cîntă foarte, foarte bine pe Lae Chiorul. Ion Radu era o nestemată. Zavaidoc la fel, avea stilul lui. Doar el a putut să cînte aşa. Şi acum mai compun, mai ales cînd dau de amărăciune. Alătur bucuria de necaz şi invers şi pe urmă le împart. Sau o amintire care se potriveşte cu ce am păţit eu ieri, alaltăieri. Aş fi putut cînta şi muzică uşoară, dar cea pe care o făcea Temistocle Popa sau Cristinoiu. Dar, vrei să faci mai multe, nu e bine. Fă una, dar fă-o cum trebuie! O melodie pot să o creez chiar acum lîngă dumneavoastră, sau peste cinci secunde, sau peste o lună, un an. Şi aceea trebuie reţinută, nu mă apuc să scriu. Ştiu gamele, dar nu mă apuc să scriu. Şi nici să vin cu tot felul de orchestraţii. Există dirijorii pentru acest lucru, noi sîntem guriştii”. 

Ţinutul. Repertoriul său are la bază cîntece olteneşti. A cinstit doar lumea lui, din Oltenia şi chiar din Mehedinţi. La unele petreceri mai interpretează însă o doină ardelenească şi bănăţeană. “Acolo la mine e zonă de interferenţă între Banat şi Oltenia. Dacă am trăit şi în Gorj, şi în Dolj, şi în Mehedinţi am împrumutat şi obiceiurile care existau pe acolo, şi vorbirea. Se foloseşte foarte mult perfectul simplu, dar nu peste tot la fel. Spre exemplu, dacă la noi se întîlnesc două femei, se spune: «Fă, unde dreacu fuseşi, fă?». E, dacă te duci în nordul zonei, spune: «Leană, unde fuseşi?»… dacă te duci în jos auzi: «Hai, fă, da de unde vii?». Şi aşa mai departe. Născîndu-mă acolo nu am avut voie să imprim un cîntec din altă zonă a ţării, Moldova, Ardeal sau Banat. Te întrebau «De unde eşti?»… «Păi de la Rogova, Mehedinţi»… «Ei, tu cînţi olteneşte!». Şi cînţi ce ţi se ordonă”, dezvăluie Nelu Bălăşoiu.

Un zÎmbet. Deşi nu a scos foarte multe albume în cariera sa artistică, şapte sau opt la număr, i-a fost decernat Discul de Platină şi a înregistrat un număr record la comenzi. Îşi aminteşte cu drag de acel moment: “Se făceau comenzi cu toţi comercianţii din ţară, şi am avut cea mai mare comandă într-un an, 400.000. M-am şi mirat. După mine, numărul doi a avut 85.000. Este totuşi o diferenţă mare. Şi atunci mi s-a dat discul. Nu vreau să sune a laudă, este doar un adevăr. Nu aţi văzut niciodată discuri care să se ducă la retopire din orice magazin de muzică sau din librării. Plus că am văzut şi eu două discuri la valută, la nişte hoteluri în ţară, erau ale lui Dona Dumitru Siminică şi Nelu Bălăşoiu. Singurele discuri la valută! Un cîntăreţ trebuie să fie şi puţin actor la scenă. În afară de asta trebuie să arăţi şi bine. Să te îmbraci frumos, să faci faţă cerinţelor, să te comporţi cum trebuie cu cel pe care-l priveşti şi ai să vezi cum te privesc şi dumnealor pe tine. Ştiţi cum cer spectatorii cîntecul? Şi cum îţi impun să te comporţi? Prin zîmbet şi privire. Dacă eşti deştept şi simţi cum să-i respecţi acel zîmbet şi acea privire ajungi mare nu numai pentru vocea pe care o ai”.

Dorinţă. Premii a cîştigat, dar la concursuri nesemnificative. Trofeul care l-a dus spre calificarea de cîntăreţ a fost cel de la Tîrgu-Jiu. Din reprezentanţii celor 42 de judeţe care s-au format atunci, a luat premiul II. “La Rapsodia Română o singură dată am fost şi am participat la Cîntarea României, în incinta Sălii Palatului. Primeam acele ordine şi acele premii din oficiu, fără să ne mai prezentăm. Rapsodia Română era formată din 246 de persoane, inclusiv tehnicul şi aşa mai departe. De cîte ori era Cîntarea României noi primeam diplome. În afară – îşi exprimă artistul regretul – nu am fost niciodată la concursuri. Asta pentru că am avut colegi extraordinar de «sufletişti»… au ţinut numai cu ei. Nu mi-e frică să o spun, oricum nu dau nume. Pe unde erau ieşiri se prezentau anumiţi indivizi, patru, maximum cinci, din 22. Mi-aş fi dorit foarte mult şi am şi stat de vorbă cu şefa noastră care era atunci la Consiliul Central al Sindicatelor.

I-am zis : «Doamnă, mă fac şi eu membru de partid, pot să plec şi eu în afară?». Întrebarea a fost asurzitoare pentru mine. Eu am auzit-o şi cu ecou, dînsa nu! Pentru că nu mi-a răspuns! În orice ţară mi-aş fi dorit să merg. Eu în Vest n-am mers niciodată cu Ansamblul Raspsodia Română. Se duceau numai cei care cîntau cinci piese în şapte spectacole”.

În sat. Nu a renunţat niciodată să meargă în comuna natală, la Ruga, la Ispas. “Anul trecut am fost la mine în sat. Cu colega mea şi cu soţul dumneaei. În comună, culmea, un foarte bun coleg de clasă din şcoala primară, Constantin Degeratu, nu m-a lăsat să mai merg la prietenii mei acasă, şi am rămas la el. Vă spuneam că noi între noi ne-am iubit, cei care am crescut în sat, şi colegii, şi consătenii. Am mers la Căminul Cultural, unde am făcut o oră şi jumătate de program pentru tineri. Doar ei au venit la discotecă fiindcă cei bătrîni erau la petreceri”.