x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Nelu… republicanul

0
Autor: Anca Alexe Costin Anghel 21 Apr 2008 - 00:00

Îşi aminteşte cu drag de universul copilăriei, de jocurile de atunci, de “bandele de hoţi de fructe”…


Îşi aminteşte cu drag de universul copilăriei, de jocurile de atunci, de “bandele de hoţi de fructe”…

Îndrăgitul interpret Nelu Bălăşoiu s-a născut la 25 iulie 1948 în comuna Rogova, judeţul Mehedinţi… Lumea satului natal i-a rămas vie în memorie. A păstrat cu mare drag amintirile unei copilării presărate cu jocuri şi prietenie. Cu toate că au trecut zeci de ani, fiecare pas îl revede în amănunt prin aceiaşi ochi.

Despre familie însă artistul a considerat că nu e cazul să vorbească foarte mult: “Pe părinţii mei îi chemau Dumitru şi Alexandrina. Am avut un frate, Ilie, mai mare cu nouă ani ca mine, şi o soră, mai mare cu 12 ani, pe care o cheamă Gheorghiţa, noi îi spuneam Geta. Aşadar, Nelu Bălăşoiu a plecat din Rogova. Am trăit acolo mai mulţi ani, aproape pînă la sfîrşitul adolescenţei. Am trăit bine sau rău nu are importanţă, cred eu. Şi am plecat în lume. Este foarte adevărat… probabil că eu vedeam satul ca un copil. Ce crea ţăranul era foarte plăcut pentru mine. Sau ce îmi punea mama pe masă ori altcineva din sat… prieteni de-ai familiei şi fratele lui tata, care a ţinut foarte, foarte mult la mine. Dar satul meu era satul nostru. Am spus şi revin… era satul nostru”.

 

Republicanul. Se iubeau ca nişte fraţi, toţi copii, toţi prietenii de acolo. Se jucau şi se ajutau unul pe celălalt. Chiar şi la lecţii. “Dacă cineva nu ştia ceva, povesteşte Nelu Bălăşoiu, mergeam şi întrebam: «Mă Ioane, tu cum ai făcut exerciţiul ăla? Aşa sau aşa?». Şapte clase se făceau atunci. Rămăşitele războiului noi nu le-am prins pentru că ne-am născut după 1947, aşadar am venit pe lume după ce ţara s-a declarat republică. Cînd am venit pe lume tăticul era foarte încîntat că i-a născut soţia un republican. Chiar aşa ţipa pe toate uliţa noastră de la ţară. Rău nu am trăit fiindcă tata era veterinar şi mai cîştiga un ban. Avea şi o funcţie foarte bună, era medicul şef al GOSTAT-ului (Gospodăria Agricolă de Stat) şi avea un salariu bun, trăiam binişor. Nenorocirea a fost că tata a murit la 18 ani ai mei împliniţi. Am avut şi o mamă vitregă. Vă daţi seama că o mamă vitregă nu te întreţine şi nu are grijă de tine ca mama ta bună, care ţi-a dat viaţă. Şi cu asta nu mai vreau să mai vorbesc despre viaţa mea de atunci. Mai bine vorbesc despre bucuriile de la sat, aşa cum le numeam. Mergeam la furat de mere, la furat de caise, de gutui… copilăria asta nebunească dacă vreţi. Şi eram îndrăgostiţi de faptul că noi eram nişte artişti, dar cît de bine ştiam să furăm gutuile. Aveam o prăjină mare de alun, de vreo trei, patru metri, la capăt bătut un cui şi cu un ciorap. Introduceam prăjina, agăţam şi cădea fructul în ciorap”.


Ispravă Înflăcărat şi totodată atras de discuţie şi de năzdrăvăniile tinereţii, Nelu Bălăşoiu mărturiseşte o altă peripeţie din perioada copilăriei: “Îmi venise o idee cum să furăm caise. Vă spun ce-am făcut împreună cu un fost coleg sau, mă rog, naşul meu căruia îi port numele, mai mare cu o lună şi jumătate ca mine, şi cu Romenci, care a fost mare campion naţional la atletism. Am mers la tata să-i fur două pachete de vată. Am luat pachetele, am luat şi nişte cîlţi de cînepă, am pus tărîţe de grîu, făină de porumb, adică mălaiul prin alte zone, şi am făcut o mămăligă mare într-un tuci. Şi această mămăligă am dat-o la cîinele lup care era sub acel cais. Un cais imens, cu tone de fructe în el. N-am mai văzut de atunci pînă acum un asemenea cais. Vecinii noştri nu erau acasă. Doar mama celui care avea casa în proprietate. Aşadar, noi dădeam cîinelui respectiv acea mămăligă. Şi cîinele normal că a mîncat şi i s-a încleştat pe colţi. Nu mai putea nici să respire, nici să latre şi se învîrtea pe lîngă noi să-l ajutăm. Ne urcam în pom şi umpleam rucsacurile de caise. Puneam invers rucsacurile cu care ne duceam noi la Dunăre la pescuit. Deci nu la spate, ci în faţă, pe burtă, ca să umplem mai repede. Şi uite aşa, ba la pere, ba la mere. Pe cîine l-am ajutat pînă la urmă. Îl ţinea cineva de zgardă şi îi băgam mîna la colţi şi trăgeam mămăliga iar el începea să respire. Apoi nu mai aveam nevoie să ştim dacă latră sau nu şi plecam”.

 

Jocurile. În sat jucau zdrobul. Se aşezau patru copii şezut în şezut, aplecaţi la 90 de grade şi fiecare sărea. Punea capul între cei patru şi trecea dincolo. Cine cădea în genunchi făcea zdrobul. Cine cădea bine şi se ridica, nu atingea pămîntul cu genunchii sau cu mîinile, mergea mai departe. “Şi jocul aşa se ducea pe zeci de metri sau pe sute de metri. Altul era ţurca. Pe aici, prin judeţul Călăraşi, la ţurcă îi spune altcumva, dar nu-mi pot aminti. Însă la noi îi spune driche. Mai era purceaua. Erau nişte cărămizi păzite de un porcar, aşa îi ziceam. Şi dădeam cu mingea în ele. O minge făcută de noi din ciorap cu tot felul de cîrpe, aproape ca cea de handbal. Aruncam cu ea, şi dacă picau acele pietre porcarul trebuia să vină să pună repede cărămizile şi să vină să ne atingă pe unul. Cel pe care îl atingea trecea porcar. Erau nişte jocuri frumoase”, zîmbeşte Nelu Bălăşoiu.

 

Tradiţiile. Artistul e mulţumit că satul şi-a păstrat obiceiurile, că sînt la fel ca şi odinioară. Se face Ruga sau Nedeea, ca în Banat. “La noi este Ispasul… Înălţarea Domnului. În fiecare an merg acolo, chiar dacă eu stau aici, la Călăraşi. Am o colegă la Ţăndărei, Lenuţa, şi merg la bunica ei, care mă iubeşte foarte mult. Mi-a fost colegă şi de şcoală şi sîntem alături şi în această branşă, în agricultură. Cu dumneaei, care a fost zootehnistă, şi cu soţul dumneaei de asemenea. Eu şi Lenuţa mîncam din aceeaşi strachină, mămăligă cu lapte şi cu linguri de lemn. Aşa am crescut noi. Nu aveam tot soiul de mezeluri pe mese, sau ce e astăzi, diversele produse cu care întreţinem noi copiii. E foarte bine că am înaintat, pentru viaţa celor pe care îi lăsăm în urmă şi chiar a noastră. Doar că trebuie să munceşti mai mult acum!”, încheie interpretul.

Citeşte mai multe despre:   nelu,   nelu bălăşoiu,   nelu bălăşoiu 21 aprilie 2008

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de