Un teatru popular

Din lumea muzicii nu s-a retras definitiv. Îi merge bine vocea şi simte nevoia să mai participe la spectacole.

La 37 de ani de activitate a susţinut un concert la Sala Radio. A fost înconjurat de cei mai buni colegi ai lui, de prieteni… de oameni adevăraţi. “Ne-am simţit extraordinar”, surîde copilăros artistul. “Eu fiind fermier… ştiţi că un fermier trebuie să aibă de toate. Nu doar pămîntul pe care îl munceşte sau roadele lui. Trebuie să mai crească şi păsări, şi animale. Voiam să ajung la concluzia că am organizat o masă frumoasă în Radio şi ne-am simţit bine pînă dimineaţă.”

Cap de afiŞ. Plecînd de la spectacolul susţinut la Sala Radio, Nelu Bălăşoiu şi-a amintit de perioada sa la Rapsodia Română. Acolo, mărturiseşte el, nu a avut foarte mulţi prieteni: “De fapt, erau doar doi. Aurel Niţă, care era secretar de partid pe Ansamblul Rapsodia Română, şi Dumitru Constantin, un bănăţean şi un om drept. Iar mie mi-au plăcut oamenii tăioşi, care spun adevărul. Ne-am împrietenit şi acei oameni mi-au călcat pragul cînd au vrut. Şi invers! De multe ori eram cap de afiş, iar alţii nu suportau. Ca peste tot, aşa se întîmpla şi aici. Mi-am dorit mai multe, dar nici partea finciară nu te ajută oricînd şi oricum. Mi-aş fi dorit un Teatru Popular… al meu. Să fac şi o piesă de teatru pornită din popor, cu textul pe care îl spune mama Ioana şi nenea Gheorghe. Mi-aş fi dorit să fie un ansamblu de cîntece populare, să fie actori care să spună basme, bancuri şi aşa mai departe. Aşa am văzut eu arta populară. Enorm de multe fonduri ar implica şi nu-şi permite nimeni. Pentru că asta nu aduce. Iar în locul banilor, oferă sentimente de dragoste, de admiraţie celor care te privesc, cultură şi altele”.

Amintiri. A iubit foarte mult teatrul şi regretă că nu a primit nici un fel de ajutor pentru a putea ajunge acolo. A lucrat cu cei mai mari actori în spectacolele de varietăţi. “Mulţi dintre ei chiar optau să meargă cu mine în maşina mea, nu cu autocarul. Nu-mi plăcea în autocar, pentru că ba se fuma, ba se ţipa. Şi cînd eram la Doina Armatei tot cu maşina mea mergeam. Îmi aduc aminte de o întîmplare foarte frumoasă, cînd eram la Doina Gorjului cu maestrul Gelu Barabancea. Era ultima noastră zi de spectacol şi l-a atenţionat pe prezentator să fie foarte atent ce va face el. Bun, ne înfăţişam. La noi era ansamblu, nu orchestră populară, deci avem dansuri, vreo şapte, opt chiar. Se schimbau sărmanii şi munceau enorm. Maestrul nu a făcut decît să modifice ritmurile. Spre exemplu la căluş. Acolo trebuia să ridice piciorul dansatorul şi la două secunde să-l lase jos. Gelu Barabancea a inversat mişcările. Primele opt măsuri erau normale, iar apoi a condus ritmul de patru ori mai mic. Şi rămînea dansatorul cu piciorul sus de abia îşi mai găsea echilibrul. Şi cădea! Rîsul lumii era în sală! Eu intram în spectacol cu primul meu cîntec, «Stau pe malul Blahniţei». A început normal melodia, dar mi-a dat aşa de repede că nu mai puteam să respir. După aceea foarte rar, încît silabiseam şi nu mai înţelegeam ce spun. A fost un spectacol reuşit şi lumea nu s-a supărat, din contră, s-a bucurat că el a făcut chestia asta. Ce idee i-a venit lui… dar a fost bună şi pe placul tutu-ror”, încheie Nelu Bălăşoiu.