x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept

Dumneata...

de Dana Andronie    |    26 Mai 2008   •   00:00

Întîlnirea lui Augustin Frăţilă cu ­Nichita Stănescu a fost ­predestinată, nu căutată.

Puşti fiind, Au­gustin Fră­ţilă venea dintr-o pro­vin­cie nu foar­te veselă, din Valea Jiului: “În­văţat de tata că a fi chior în ţara orbilor nu este neapărat un succes intelectual, m-am înconjurat întotdeauna de oameni pe care i-am simţit mai buni decît mine, mai cultivaţi. Altfel nu vedeam sensul de a veni în Capitală, de a îndura nişte privaţiuni se­vere, ca ale oricărui tînăr pro­­vincial care aspiră să-şi facă un loc în megalopolis”. Frăţilă şi-a do­rit cu toată fiinţa să-l în­tîlnească pe Noica. Dar n-a fost să fie! L-a cunoscut în schimb pe Nichita, fără să-şi pună musai în gînd: “Prin Nichita, mi s-au deschis toate por­ţile... boemei. Dar şi cele ale literaturii. Pînă cînd a murit, eu nu i-am zis, simplu, Nichita, ci «dumneata». «Nichita» şi «dumneata» se potrivesc foarte bine”. 

CONVOCARE. În­gerul blond trăia în public. Nefiind genul să iasă pe stadioane, îşi făcea acasă mica lui scenă. “Ne folosea, într-un fel. Dar noi ne lăsam fo­lo­siţi... Ne regiza. Spunea: «Tu, Frăţilă, cu chitara, stai acolo. Tu, Micu (n.r. – Mircea Mi­cu), stai dincolo... Cînd nu dă­­deam pe la el cîteva săp­tă­mîni, mă suna şi mă convoca. Mi-am riscat şi slujba din cauza asta. La 7:30 semnam condica la serviciu, la 8:30 suna Nichita şi mă che­ma. Bineînţeles că nu pu­team să-l refuz... Lucram ca decorator la Centrul de Li­brării Bu­cu­reşti. Pentru că lipseam mult, mi se tăia din salariu, dar nu puteau să mă dea afa­ră. Nu aveai voie să fii vagabond!” 

După o noapte de cocteil, Nichita s-a culcat pe o scîn­dură, învelit cu o cergă. Poetul Grigore Hagiu era întins pe podea. “Nichita i-a spus: «Măi Grigore, se poate? Stai pe podea? Pofteşte în pat!» – povesteşte Frăţilă. La care acesta i-a răspuns: «Şi care ar fi diferenţa?».” Stă în firea noastră, a muritorilor de rînd, să fim fascinaţi de spectacolul vieţii unui geniu! Însă dincolo de acest spectacol se află opera sa, care aşteaptă să fie descoperită. “Nichita este mare în poezie! Ca individ, nu era cel mai gro­zav, cel mai de caracter om de pe lume – spune Fră­ţi­lă. Avea temerile lui, micile lui defecte, vicii. Era ţîfnos, ar­ţăgos, uneori zgîrcit, alteori îşi dădea şi casa... Nu l-am idolatrizat niciodată pe omul Nichita. El se transforma în momentul în care începea să emită. În rest, era un om ca toţi ceilalţi... În exuberanţa lui, desena... Unele desene erau chiar reuşite. Aşa cum vorbea două-trei ore în versuri, tot aşa şi de­sena... Sînt cîteva înregistrări fu­rate, pentru că uneori nu se lăsa înregistrat. Le zicea ăstora «cîntece» şi le dăruia. Erau pentru cură­ţarea mo­toarelor. Dar ce cali­tate aveau!!!”

DAR PENTRU MIRI. În cartierul Cotro­ceni se anunţa nuntă mare. Băiatul lui Constantin Chi­riţă, Victor, se lua, în cunoş­tinţă de cauză, cu fata poe­tului Ion Horea, Irina. “Fiind într-o seară la Nichita, mi-a spus: «Bre, mergem la nun­tă!» – îşi aminteşte Augustin Frăţilă. Eu nu-i cunoşteam pe nici unul. Eram în pantaloni scurţi, cu chitara după mine, n-aveam nici măcar o floare. Nici Nichita n-avea un sfanţ. Nu-i picase nici o colaborare. Ştia că el însuşi este un dar pentru oricine. La un moment, dat mi-a zis că trebuie să le facem un dar mirilor. Ne-am dus în spatele vilei, iar Nichita a început să emită un text. Era «Oraţie de nuntă». Ne-am jucat vreo jumătate de oră, după care ne-am întors în casă, iar Nichita a anunţat că avem un dar. Eu nu ştiam versu­rile, nici muzica. Mă gîn­deam că mă făcusem o dată de rîs, pentru că venisem nepregătit, să mă mai fac încă o dată? A fost însă un miracol! Mi-am amintit tot. Am cîntat cu Nichita toată poezia. S-a lăsat liniştea preţ de zece minute. După care s-a cîntat toată seara, aceeaşi piesă: «Lătrau caii, lătrau caii/ Cînd veneau a-hei, a-haii»... Peste vreo două săp­tămîni am încercat, într-o seară, să o cîntăm din nou. Nu ne-am amintit, nici eu, nici el, nici versurile, nici muzica. După un an, abia, mi-am adus aminte.”

×
Subiecte în articol: nichita nichita stanescu 26 mai 2008