Locatarul de la ap. 16

Nichita a murit în 1983. Copacul Gică a fost tăiat în 2003. ADP-ul i-a întrerupt supravieţuirea.

Cum te apropii de Piaţa Amzei venind dinspre Calea Victoriei, pe un bloc care are la parter o agenţie de turism şi o filială de bancă, strivită parcă de două panouri pu­blicitare uriaşe, se află o placă metalică pe care se poate citi: “Într-un apartament din acest bloc a locuit şi creat în ultimii ani de viaţă poetul Nichita Stănescu”. Ar fi trebuit să fie, prin apropiere, şi un plop celebru, prie­tenul lui Nichita. Nu mai este. Copacul Gică – aşa îl botezase poetul – a fost tăiat de ADP în 2003. Suferea de o boală a plopilor şi se putea prăbuşi oricînd peste vreun muritor. I-au scurtat suferinţa ca unui cal rănit. (Şi plopii se împuşcă, nu-i aşa?).

GELOZIE DE PLOP. Nu mai există nici pînza aceea mare (astăzi i s-ar spune banner), care atîrna de la balconul său şi pe care scria “Hic sunt leones” (Aici sînt lei). În felul acesta apartamentul era uşor de identificat pentru cei care-i călcau pragul pentru prima oară. Era un fel de reper al zonei. Nichita Stănescu s-a mutat în apartamentul din Piaţa Amzei nr. 9, scara C, apartamentul 16, în 1975. Se despărţise de Gabriela Melinescu şi poate tocmai de aceea s-a împrietenit fulgerător cu plopul care-şi întindea crengile spre fereastra lui de la etajul patru. “Gică este un copac gelos – scria Nichita despre prietenul său. M-a pus dracu’ de l-am scărpinat pe scoarţă într-o seară şi nu mai scap de el defel. Venise la mine, într-o zi, o distinsă doamnă. Din pricina principialităţii lui Gică, nici mîna nu am apucat să i-o sărut. Excesul de grijă pe care îl are pentru mine, curiozitatea lui de pom care se uită la mine mirat, că sînt om, nu mă lasă în libertatea mea. N-avui treabă! Cine m-a pus să-l scarpin pe scoarţă, cînd singuratic am venit acasă?”

CIOBURI. Pînă să apară Dora în viaţa lui Nichita, Gică avea statut privilegiat. Apoi poetul a trebuit să se împartă cumva între cei doi, ca să nu se supere vreuna din părţi... Pe Dora a cunoscut-o în 1978. Ea îi însoţea pe Ion Stratan şi pe Florin Iaru, care veniseră să-i citească poezii lui Nichita. La plecare, el i-a spus: “Să ştii că tu vei fi nevasta mea!”. După un an, cînd el avea 46 de ani, iar ea 23 (exact jumătate!) au rămas definitiv împreună. Iar doi ani mai tîrziu s-au luat cu acte. Uşa casei lui Nichita a rămas însă permanent deschisă, spre nemulţumirea Dorei, care voia să-l protejeze de invazia prietenilor. “De unde să ştiu că nu bate la uşă Eminescu? – riposta poetul. Dacă-i spun că a scris un text prost – asta i se poate întâmpla oricui! – şi el renunţă să mai scrie?!”...

Sînt doar cîteva cioburi dintr-un mozaic de întîmplări care s-au petrecut în blocul din Piaţa Amzei numărul 9. Uşa de la apartamentul 16 este acum încuiată.

Folk, În curtea blocului

“Îi iubea pe toţi... Mi s-a povestit că, în ziua în care a împlinit 50 de ani, atît de mulţi poeţi tineri au venit să-l vadă, încît aceştia şedeau pe scara blocului, nemaiavînd loc în apartament. Un grup folk cînta, pe versurile lui, în curtea cvartalului. Toţi locatarii au ieşit la ferestre să admire acest omagiu extraordinar adus Poetului. Nici un mare poet nu s-a bucurat de atîta dragoste din partea mai tinerilor confraţi, cărora le-a dat curajul şi ­puterea de a încerca, de a îndrăzni”.

Fănuş Băileşteanu (din “Rîsu’-Plînsu’ lui Nichita Stănescu”)

Laurian – un Perpessiciuss al lui Nichita Stånescu

Laurian Stănchescu a poposit în Piaţa Amzei numărul 9 cam în perioada în care Dora apărea în viaţa lui Nichita. I-a fost credincios şi i-a rămas credincios celui cu care “vînase împreună lei”, într-un fel în care nimeni n-a mai făcut-o. Dacă, aşa cum se va înţelege din această ediţie de colecţie, Adam Pulojici a fost (şi încă este) un fel de apostol al poetului, iar Aurelian Titu Dumitrescu “evanghelistul” său incontestabil, Laurian Stănchescu şi-a asumat truda cea mai grea şi cea mai lipsită de strălucire: a tezaurizat tot ce s-a spus

şi s-a scris despre Nichita, de la moartea lui Labiş încoace. Toate acestea au fost adunate într-o operă monumentală, de 15 volume (din care au apărut patru), intitulată “Rîsu’-Plînsu’ lui Nichita Stănescu”. Laurian este pentru Nichita ceea ce a fost Perpessiciuss pentru Eminescu.

Şi-a dedicat viaţa, definitiv şi radical, memoriei lui Nichita, lăsînd cam la voia întîmplării destinul personal de poet. Sufletul lui Laurian a rămas captiv în apartamentul 16 al blocului din Piaţa Amzei nr. 9.

“Ce faci, bre? Bine, bre!”

“El locuieşte îndeobşte la etajul patru. Cînd nu e acolo, nu ştim unde e. Cînd, cîteodată, e la parter şi aşteaptă liftul îl putem vedea. Şi ­atunci vedem un bărbat înalt şi alb care spune: «Ce mai faci, bre?». Dacă nu spune aşa, atunci înseamnă că te-ai întîlnit cu altcineva, cu orişicine. Dacă spune aşa, atunci tu spui: «Bine, bre!». Şi împreună urcaţi pînă acolo unde, îndeobşte, locuieşte el, la etajul patru” Ştefan Agopian (din “Rîsu’-Plînsu’ lui Nichita Stănescu”)