O chitară mută…

Instrumentul n-a suportat încărcătura versurilor pe care le dicta Poetul. O coardă a cedat.

Mai 1981. În casa profeso­rului de limba română Ti­tu Dinuţ din Şişeşti, lume multă la masă: Dora, Laurian Stănchescu şi me­he­dinţenii Ileana Roman, Va­leriu Armeanu, Ion Şerban-Drincea, Va­len­tin Vasilescu, Gheorghe Marin-Iovăneanu etc. Nichita se înfrupta doar privindu-i pe cei din jur. 

SE ARATĂ LA FAŢĂ... La un mo­ment dat, poetul a mîngîiat cu jind cea mai mică bucătură de pe tipsie, zicînd: “N-o mănînc de dragul că nu vreau s-o mistui. Vreau întîi s-o văd. Burta n-are ochi”. Contrariată de vestea că Nichita se cam ferea de mîncare, bunica profesorului Titu Dinuţ, Floarea Iancului, a intrat în odaia ticsită cu musafiri. Era îmbrăcată cu costumul ei po­pular oltenesc, de fată, vechi de 100 de ani. I-a oferit Îngerului o strachină în care leneveau cîteva mere şi cîteva nuci. “A tresărit, s-a ridicat – cît era de mare – de pe scaun şi i-a pupat mîna bunicii”, îşi aminteşte Titu.  

Valentin Vasilescu l-a rugat pe Nichita să-i lase ca amintire un haiku pe care poetul îl “scăpărase” cu doar cîteva minute înainte. Nichita i l-a dăruit, adăugînd: “Domnule, nu regret nimic, nici un gest pe care-l fac, pentru că sînt prea bătrîn soldat şi cunosc toate mirosurile puştii albe”. Tot Valentin Vasi­lescu l-a provocat pe marele poet întrebîndu-l dacă mai iubeşte. El i-a răspuns: “A fi îndrăgostit nu e totuna cu a iubi o fată. Sună frumos: a fi îndrăgostit mai tare decît se arată la faţă”.

MÎNĂ CEREASCĂ. Îngerul “necuvintelor” a zărit într-un colţ al odăii o chitară. A cerut gazdei permisiunea s-o ia în braţe. Chitara era dezacordată. A început s-o trateze, murmurînd: “A venit daimonul!”. “Atunci doamna Dora s-a ridicat şi a luat un creion. Am înţeles că în clipa aceea Nichita era vizitat de muze – spune profesorul. S-a făcut linişte de mormînt. Cu toţii ascultam acele versuri care mie mi se păreau a fi mană cerească... Apoi, ca trezit dintr-un vis, a punctat un acord final la chitară. Una dintre corzi a cedat. Din ziua aceea, pe chitară n-a mai pus nimeni mîna. Şi astăzi mai păstrez, ca pe nişte sfinte moaşte, chitara cu coarda ruptă de mîna lui Nichita”.

Asfinţea soarele cînd poetul şi ceilalţi oaspeţi s-au ridicat să plece. Înainte de a lăsa în urmă bătătura acelei case, poetul s-a îndreptat spre mama profesorului de limba română Titu Dinuţ şi i-a mulţumit pentru ospăţ. “Ştia de la alţi confraţi că şi eu scriam poezie, aşa că l-am auzit fără să vreau, ­atunci cînd i-a şoptit mamei: «Femeie, să fii fericită că ai născut un cîntec». M-am înfiorat. Parcă asistasem la scena în care Iisus, pe cruce, se adresase mamei sale, Maria. Şi iarăşi mă înfior cînd mă gîndesc că soarta a vrut ca amîndoi să treacă în lumea umbrelor în aceeaşi zi: 13 decembrie. Poate simţea ­Nichita veşnicia dîndu-i ocoale”, încheie Titu Dinuţ.