Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nichita Stănescu a fost şi neantul, şi materia cuvîntului. A fost punctul reversibil al cuvîntului, dar şi nodul lui gordian.
Pînă la el nimeni nu şi-a mai trimis cuvintele în pustie pentru mîntuire. După aceea le mai trecea de cîteva ori prin pustia aurei sale. Sublimul Nichita nu s-a arătat niciodată nouă, nici măcar sieşi. Din sfială faţă de puterea noastră de înţelegere. Şi din înţelegere faţă de fiinţele sale care-l tîrau veşnic dintr-una într-alta.
SUNETUL CLOPOTULUI. Spun veşnic, pentru că Nichita şi-a trăit veşnicia legînd o viaţă muritoare. Veşnicia nu se poate oglindi în sine, nu capătă înţeles. De aceea alege uneori drept chilie sufletele unor Nichita. Suflete care s-au întrupat în carne şi oase, în afara trupului, în afara lui Nichita, precum sunetul clopotului. Numai prin desprinderea de sine, numai prin părăsirea clopotului, el devine sunet. Aşa a fost şi Nichita. Numai prin desprinderea de sine, prin desprinderea de cuvînt, poetul a devenit sunetul cuvîntului. Eu nu l-am cunoscut pe Nichita în carnea şi oasele lui. Eu l-am cunoscut în carnea şi oasele mele. Eu nu l-am văzut pe Nichita cu fiinţa mea. L-am privit cu fiinţa lui. Trupul său muritor i se părea eşecul sublim al creaţiei. De aceea, anumite părţi ale trupului, cum erau mîinile şi picioarele, deveneau pentru el capcane ale fiinţei sale de care se însingura. Sîngele îi devenea adesea cel mai colţuros abis.
POETUL DESCULŢ. Nichita nu şi-a avut niciodată fiinţa lui. Din prea multă bunătate o dăruise îngerilor şi copiilor pe care i-a botezat. O dăruia pe stradă, oriunde, oricînd, oricui. Nichita şi-a dăruit fiinţa înainte de moarte. Pur şi simplu. Fără să aleagă. O astfel de dăruire s-a petrecut şi sub ochii mei. Eram la un hotel în camera pe care Nichita o alesese împreună cu Dora. Brusc, s-au auzit bătăi în uşă. Poetul, bucuros de oameni, a deschis-o şi, lîngă prag, era poetul şi profesorul de limba şi literatura română Dan Bosoancă. Îmbrăcat pentru o primăvară rece, dar cu pantofii în braţe. Nichita, copleşit, a înţeles omagiul. Şi i-a spus: “Este frig, te rog să te încalţi”. Poetul Dan Bosoancă i-a răspuns: “La un mare poet, cum sînteţi dumneavoastră, nu se vine decît desculţ”. Pe loc, Nichita şi-a desfăcut şireturile de la pantofi, i-a ridicat în dreptul inimii şi i-a spus: “Bătrîne, un poet ca mine nu te poate primi decît desculţ”. În clipa aceea – sau în clipele acelea – Nichita îşi dăruia fiinţa. Au mai fost întîmplări. Unele, petrecute după moarte. Ani de zile am umblat cu o fotografie mare în braţe, aşezînd-o la mesele pe unde mă nimeream sau în locurile unde dormeam. Cînd mă prindeau nopţile prin parcuri, o puneam în pom să nu mi-o fure cineva. Dimineaţa plecam cu fotografia mai departe. Altă dată mă duceam unde locuise. Îl strigam din curte sau de pe scara blocului. De cele mai multe ori mă duceam seara tîrziu. Mulţi se obişnuiseră cu mine. Alţii încă mai aruncau în mine cu cîte ceva. Eu veneam la Nichita. Ei îl apărau pe Nichita. Voiam, de fapt, să pun la locul cuvenit fiinţele pe care mi le dăruise poetul. Dar niciodată nu le-am lăsat. Şi nu le voi lăsa niciodată, pentru că ele nu mai sînt ale vieţii mele, ci sînt ale morţii mele.
