În competiţie cu el însuşi

DUPĂ MELCI: PRIMA OPERĂ FOLK ●  Într-o seară de toamnă, eram la Anca şi Cornel Todea acasă, împreună cu Toca, Gabi, Slobi, Gelu, Ioana şi alţi câţiva, printre care şi Johnny Răducanu.

Am cântat. La un mo­ment dat, spre dimi­neaţă, când vorbeam de toate cele, Johnny mi-a propus să vin să cânt la Tic-Tac. Auzisem de locul cu pricina.

Era un bar-restaurant pe Bulevardul 6 Martie, vizavi de Gambrinus. Era foarte aproape de locul unde stă­team, aşa că, într-o seară mi-am luat chitara şi m-am dus să văd ce-i acolo. Lume multă şi bună, feţe cunoscute – actori, majoritatea de la Bu­lan­dra, în frunte cu To­ma Ca­ragiu, poeţi, scriitori care po­lemizau în gura mare pes­te mese, atmosferă de club. Trupa era formată din Johnny – contrabas, Eu­gen Gondi – tobe,  Marius Pop – pian şi Paul Werthei­mer – saxofoane. Se cânta foarte bine, jazz-uri frumoa­se, evergreen-uri. Aproape de miezul nopţii apărea şi Aurelian Andreescu, care venea de peste drum, din Cişmigiu, de la Monte Carlo, unde cânta permanent şi atunci se în­cin­geau şi mai tare spiritele. Johnny mi-a zis să-mi pre­gătesc chitara şi, într-o pauză a lor, m-a pre­zentat şi m-a invitat să cânt. Mi-a fost groaznic de frică pentru că eu nu ştiam decât cântecele mele, doar cu vocea şi chita­ra, iar în sală erau atâ­tea fe­ţe importan­te… Spre ma­rea mea uimire, lumea m-a plă­cut din prima şi m-a primit foarte frumos. Am avut succes şi, din acel mo­ment, Jo­hnny mi-a zis că voi cânta ac­olo seară de sea­ră…

MĂ PLÂCEAU, MÂ APLAUDAU... Cântam la Tic-Tac aproape zilnic, mai puţin în serile când aveam spectacole cu Cenaclul. Doamne, ce experienţă a fost! Eram într-o competiţie nebună, seară de seară, cu mine însumi şi cu cei din jur. Voiam să fiu bun, să nu-i dezamăgesc pe Johnny şi pe colegii lui de trupă, dar şi pe cei ce veneau seară de seară acolo. Toma Caragiu, Ştefan Bănică, Ovi­diu Schumacher, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Titi Ru­că­reanu, Iurie Darie, Va­len­tin Plătăreanu mă plă­ceau, mă aplaudau, mă lău­dau. Poeţii şi scriitorii se împun­geau peste mese pe diverse teme mai mult sau mai puţin literare. Nina Cassian, Alex Ştefănescu, Tudor George - Ahoe, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Paul Goma, Mircea Mi­cu… Eram fericit şi mulţu­mit şi mi se părea că totul merge pe un drum absolut minunat, până în acea zi nenorocită de 4 martie, când s-a năruit totul, atât la propriu, cât şi la figurat. Pe mi­ne, cutremurul m-a prins la Brăila. Îmi luasem câteva zile libere de la Tic-Tac, pentru a-mi rezolva nişte probleme acasă. Mi-e greu să vă spun cât de revoltat am fost pe viaţă când am aflat de moartea lui Toma, Dumnezeu să-l odihnească! Cât de nedreaptă-i viaţa, uneori… Mirajul Tic-Tac s-a sfârşit, localul fiind închis după cutremur. Şi totul a mers apoi mai departe. L-am cunoscut pe Dinu Manolache – Mache. Într-o zi, stând de vorbă cu Mache şi discutând despre muzică şi poezie – el cânta foarte bine, printre altele – acesta m-a întrebat de ce nu pun pe muzică poezia lui Ion Barbu, După melci. Ţinea foarte mult la poezia asta, pentru că luase examenul la Institut cu ea. I-am spus că o să mă gân­desc. După un timp, am luat poe­zia, am citit-o şi am înce­put să lucrez la ea. Cum fă­ceam câte un fragment, i-l cântam lui Mache şi apoi comentam cu el mult pe marginea celor făcute. În această perioadă, la Cenaclu m-am împrietenit cu Evandro Ro­ssetti, italian după tată şi român după mamă, născut la Roma şi aciuat în România de câţiva ani, să facă Facultatea de Sto­matologie.

PRIMUL ALBUM: NEMAIPOMENIT!. Continuu să lucrez la Du­pă melci, deşi mergea greu. Îmi cumpăr prima maşină, o Dacie 1100, îmi iau permisul şi călătoresc foarte mult, iar între timp – nebunia vârstei! – mă hotărăsc să mă însor cu o prietenă mai veche din Brăila. Totul s-a desfăşurat fulgerător. Mă mut în Colen­tina, la Teiul Doamnei, într-un apartament închiriat. Definitivasem între timp După melci şi încep să mă gândesc serios să-l propun Electrecordului pentru pri­mul meu album long play. Cu cât înaintam cu lucrul, cu atât eram atenţionat de diverşi că, deşi e foarte bine ce se întâmplă, nu s-a pome­nit ca primul album al unui artist să fie o operă integrală pe baza unei singure poezii. Mai bine să mă mai gândesc, să fac un album de piese, cu şlagăre, ca să aibă succes. Cu cât mi se aduceau mai multe argumente în acest sens, cu atât mă ambiţionam şi mai tare să fac După melci. Eram extrem de influenţat de două opere rock ce mi se păreau desăvârşite: Zamolxe – Sfinx şi Cantafabule – Phoenix. Îmi iau inima în dinţi şi o sun pe d-na Iulia Maria Cristea, ne întâlnim, îi spun despre ce e vorba şi după un timp primesc undă verde. Încep împreună cu Evandro şi cu Minghiat să lucrăm la orchestraţii. Îl cooptăm în echipă şi pe Niki Oagăn, un chitarist foarte talentat, inginer de meserie, care cânta cu Doru Stăn­culescu şi lucrurile încep să ia formă.

"VAI DE MAMA LUI!" Înregistrăm mate­rialul, cu multe suprapuneri de chi­tare cu şase şi două­sprezece corzi, cu multe voci. Evandro cânta şi cu cobza, aşa că am hotărât să o folo­sim. Suna foarte special. În trei zile reuşesc să imprim tot materialul voce, chitara mea, bassul tras de Niki şi a doua chitară trasă de Evandro. Apoi, în alte două zile, suprapuneri. Evandro, chitara cu două­sprezece corzi şi cobza, Sorin, flautul şi Niki, o altă chitară acustică cu care face câteva solouri... După ce am stat şi am ascultat materialul de câteva ori, mi-au ve­nit alte idei. Voiam percuţii, simţeam foarte tare nevoia de acest lucru. Per­cuţii!? – au sărit toţi în capul meu. Nimic, grecul din mine se pusese deja pe picioarele din spate şi o ţinea pe-a lui sus şi tare. Vreau percuţii! L-am sunat pe Costin Pe­tres­cu, ex-Phoenix, despre care ştiam că-i foarte bun, şi l-am rugat să m-ajute. A venit la studio, a ascultat materialul şi a zis că-i pare sincer rău că nu l-am chemat la început, pentru că-i place foarte mult, dar că nu ştie dacă se va descurca, pentru că sunt ieşiri din ritm şi că va fi foarte greu. Ne-a mai spus ca nu are tobe, că le-a vândut. În studio era un set de tobe "vai mama lui!", descompletat, fără toba mare, cu nişte cinele care sunau mai rău ca la fanfară. Am insistat să facem o încercare şi, dacă nu ieşea bine, am promis să renunţ. Costin şi-a suflecat mânecile, şi-a frecat mâinile, ne-a dat afară din studio şi s-a apucat de treabă. A luat caza­nul, l-a culcat pe post de to­ba mare, a acordat cât a pu­tut tobele, a făcut probele de sunet cu Fredi aproape o oră şi în trei ore, fără să schim­be o vorbă cu noi, a tras tot materialul. Toţi am ră­mas cu gura căs­ca­tă. Ni­meni n-a putut să mai scoa­tă nici un cuvânt. Era atât de bine, că abia mai ră­su­flam. În colţul străzii era o alimentară. Am fugit, am luat câteva sticle de vodcă şi ne-am îmbătat cu toţii. Cre­deţi că s-a terminat după asta? Ei, bine, nu. Am mai vrut un cor de copii pentru final. Evandro avea un nepot care învăţa la Şcoala Generală 171. Mi-a promis că o să vorbească el cu profesoara de muzică. Aşa a făcut, a repetat cu corul la ei, la şcoală, am adus corul în studio, l-am înregistrat şi gata. Eram stors, nu mai aveam nici o idee. Mixajul cred că a mai durat câteva zile şi cu asta s-a terminat epopeea După melci… Şi coperta a avut o istorie specială. Ţineam foarte mult să am o copertă dublă la albumul ăsta. Mi-era drag şi doream să-l duc până la capăt într-o formă cât mai deosebită. Am lucrat cu doi prieteni, soţii Ioana şi Radu Corciova, care erau sceno­grafi de meserie. Lucrasem cu ei la câteva spectacole de teatru şi ne înţelegeam foar­te bine. Am făcut sedinţe foto cu Radu şi cu întreaga echipă, undeva lângă Bucu­reşti. A fost foarte plăcut şi ne-am distrat foarte tare. Apoi l-am rugat pe Adrian Păunescu să-mi scrie câteva rânduri despre album pentru copertă. I-am făcut o co­pie pe o casetă, i-am dat-o s-o asculte şi mi-a scris...

ACT DE MARE CURAJ. Când am dus co­perta la Electrecord, cel care se ocupa de grafică a spus că nu se poate aşa ceva, că unde s-a pomenit copertă dublă, că ce atâtea poze şi multe alte răutăţi de genul ăsta. Şansa mea a fost să intre pe uşă, exact în clipa în care tot discutam din ce în ce mai aprins cu domnul care răs­pundea de grafică, dl director Pe­trea­nu, care ne-a întrebat de ce ne cer­tăm. I-am explicat, s-a ui­tat la copertă, a zis că-i foarte frumoasă şi că aşa o să rămână. I-am mulţumit şi m-am bucurat că am avut bafta să iasă totul până la capăt, aşa cum mi-am dorit. Apare, aşadar, După melci. Act de mare curaj din par­te-mi, fiind prima operă folk din România. Nu vă ascund că sunt şi acum foarte mândru de acest lucru. Pot să spun cu mâna pe inimă, chiar după atâţia ani, că este cel mai bun disc al meu. Şi i-am mai auzit şi pe alţii spunând acelaşi lucru.

Risipitorul de iubire

Mi-a trebuit aproape jumătate de an ca să mă dezme­ticesc, să mă dezlipesc de televizor, să mă montez, să exist, să mă apuc de lucru. Eram derutat, ca de altfel toată lumea, mă stăpânea o stare de nedumerire, nu ştiam ce mi s-a întâmplat sau mai exact ce avea să mi se întâmple. Aveam senzaţia stranie că totul se sfârşise şi mă întrebam: bun, şi eu ce voi face de-acum înainte? Mi-ar fi plăcut să mai cânt, dar aveam senzaţia că nu mai interesează pe nimeni. Lumea înnebunise. Radiourile şi televiziunile ce apăruseră o lua­seră razna. Colegii mei deveniseră care de care mai re­voluţionari, mai disidenţi, mai neîndreptăţiţi de vechiul regim. Toată lumea voia să răstoarne pe toată lumea, toţi inventau roata, toţi se băteau cu pumnii în piept, iar eu mă frecam la ochi şi nu-mi venea să cred ce se întâmpla în jurul meu. Ce voiam eu, să cânt?

Tinereţe simfonică

"Cine se aştepta, acum câţiva ani, când Nicu Alifantis şi-a făcut apariţia în muzica tânără, venind din armată, pe o scenă a Ce­naclului Flacăra ca el să devină în aşa scurtă vreme unul dintre cele mai populare nume ale acestei muzici, un cântăreţ recunoscut, măcar pentru câteva din compoziţiile sale, chiar şi de detractorii săi? Eu mă aşteptam şi de aceea, cu toate prilejurile, împotriva tutu­ror împotrivirilor, uneori chiar împotriva descurajărilor şi amărăciunilor lui Nicu Alifantis însuşi, am mizat pe el şi nu în zadar. Muzica lui Nicu Alifantis se rotunjeşte, odată cu acest disc După melci (pe versuri de Ion Barbu), cu o nouă latură de mare expresivitate. Ca şi Mircea Vintilă, Nicu Alifantis alege calea adâncimii, refuză succesele uşoare, lasă deoparte ceea ce părea calitatea sa exclusivă, şi anume sentimentalismul frust, violent, şi încearcă să realizeze acolo unde nu părea menit: în varietate, în capa­citatea de a trece de la lirism la poruncă, de a medita muzical, de a da, câteodată, muzicii sale adâncimi simfonice... După melci este cartea poştală în care compozitorul şi interpretul Nicu Alifantis ne trimite dragi salutări din tinereţea sa tumultuoasă, proaspătă şi uneori simfonică". (Adrian Păunescu)