x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Soldatul – impresar

0
Autor: Dana Andronie 08 Dec 2008 - 00:00

DINCOLO DE TIMP ● Sergentul Alifantis Nicu. Soldatul Mitran Aurel. Cei doi protagonişti ai poveştii "O mie şi una de nebunii".



S-au nimerit la aceeaşi unitate militară, la Buzău. Soldatul Mitran a fost trimis  să cureţe staţia de emisie-recepţie a lui Alifantis. "A văzut cât sunt de aplicat asupra subiectului – îşi aminteşte astăzi Aurel Mitran. La vremea aceea, prin 1974, eu făceam parte din ultima generaţie de bărbaţi care nu reuşiseră, până la 18 ani, să afle de la părinţii lor cum se spală pe jos. Nicu m-a întrebat ce-i cu mine, i-am spus în câteva cuvinte ce era de zis. A doua oară m-a chemat el să fac curăţenie. A zis să las cârpa jos şi să-i spun ce muzică îmi place. Am discutat mult şi m-a învăţat cum se scoate bruiajul din transmisii. Ascultam împreună Europa Liberă... O doamnă mi-a spus odată că singurul lucru la care nouă, bărbaţilor, ne foloseşte armata este faptul că avem ce să povestim toată viaţa! Ar fi multe de povestit, căci aminti­rile sunt foarte multe..."

FISE. Inevitabil, armata s-a terminat după un an şi patru luni, după care Nicu şi Aurel au devenit, cum era de altfel de aşteptat, oameni maturi. "Oh, da! Am căpătat un lucru pe care o parte dintre bărbaţi îl mai caută şi astăzi: maturitatea!", spune râzând Mitran.

"Nicu stătea încă la Brăila cu părinţii lui. Ne scriam, căci atunci funcţiona Poşta. Acum avem altfel de poştă, mult mai digitală. Înainte, dacă aveam o monedă de 50 de bani, reuşeam, după mai multe încercări, să-l sun pe Nicu. Apara­tul înghiţea banii. Şi-i spuneam: «Nicule, ne vedem la Universitate, la ceas, la ora cutare». Culmea, lumea şi venea atunci!" Fiecare şi-a cheltu­it monedele vieţii după cum a crezut de cuviin­ţă. În 1979, surpriză monumentală! S-au re­gă­sit şi erau amândoi neschimbaţi în esenţă. "Vi­ci­situdinile vieţii îşi puseseră deja amprenta. Ser­gentul Alifantis era deja vedetă, iar solda­tul Mitran alergase amar de vreme să-şi gă­seas­că un loc de muncă, umblând din teatru în tea­tru, sperând să se angajeze ca pompier! Dar n-a reuşit niciodată...  Eu a­veam buletin, dar n-aveam serviciu, Nicu avea servi­ciu, dar n-avea buletin... Şi uite aşa ne-am apucat să facem drăcii... Era moda spectacolelor de muzică şi poezie de bună calitate. Spectacolele noastre, desfăşurate sub egida Teatrului Mic, erau foarte căutate", povesteşte Aurel Mitran.

GREU DE DETECTAT. Într-o zi, cerul s-a înseninat iremediabil pe strada lui Aurel Mitran: "Nicu m-a întrebat dacă nu vreau să mă ocup de el ca persoană. Pe vremea aceea, în anii ’80, să ai un impresar părea o poveste... sonată. Nicu a fost printre primii artişti din România, după 1945, cu impresar personal. Vă mai amintiţi, probabil, de regretatul Gaby Michăilescu, fostul impresar al Mariei Tănase".

Dar cine este Alifantis? O întrebare grea cu un răspuns pe măsură! Iată ce a răspuns Aurel Mi­tran: "Este un om care a dat la Teatru şi la Medicină şi care acum este student la Teatrologie. A făcut de la musical-uri la filme, de la spectacole pentru copii până la operete, a făcut şi Simphonicu. Este un personaj într-o permanentă căutare a unei modalităţi care să exprime momentul pe care îl trăieşte, reuşind să treacă dincolo de timp. Este un copil mare care s-a ju­cat şi îmi place să cred că se va juca în continua­re. După 35 de ani, tot reuşeşte să mă surprin­dă. Dacă i se va pune cip, tot va fi greu de de­tec­tat. Este într-o permanentă stare de nelinişte, cu totul şi cu totul specială. Este un tip istovitor care a dărâmat mulţi munţi şi care va mai dărâma... Este prietenul meu din copilărie...".

DOAR UNUL CU CHITARA...
În 1980, Nicu Alifantis a pornit în turnee prin ţară, concer­tele fiind găzduite de sălile de sport din oraşele respective. "Toată echipa de deplasare era compusă din cinci persoane, cu tot cu şofer – spune impresarul. Era perioada în care rockul stătea foarte bine pe picioare. Am ajuns la Oradea şi am dat peste un director care nu voia să-mi dea sala de sport. Înaintea noastră fusese Metropol... Degeaba îi explicam că nu avem tobe, ci e doar unul care cântă la chitară! «Aha, şi nu puneţi praf pe jos şi nu daţi foc? Nu vă dau sala, n-o să vină nimeni!», îmi spunea tovarăşu’. Cu toate astea, sala s-a umplut şi nimeni n-a mai înţeles nimic!..."

PANICĂ NEBUNĂ – DUŞ RECE ÎNAINTE DE SPECTACOL

Anul 1988.  Concert Nicu Alifantis: "A fost cea mai mare realizare a mea din punct de vedere al spectacolului. 6.000 de oameni au venit să-i vadă pe Alifantis şi invitaţii săi: Paul Csucsi – chitară, Mihai Pocorski – chitară, Mircea Marcovici – bass, Misi Farcaş – tobe, Valeriu Steri­an – percuţii, Dan Mândrila – sax, Vladi Cnejevici – clape, şi un backing vocal din patru persoane: două fete şi doi băieţi, unul dintre ei fiind Ioan Luchian Mihalea. Spectacolul a fost organizat de Aurel Mitran sub egida Teatrului Mic... A fost una dintre cele mai mari satisfacţii profesionale pe care le-am trăit vreodată. Pot să vă spun o singură întâmplare. Cu vreo jumătate de oră înainte de a începe concertul, am făcut imprudenţa de a mă duce să arunc o privire în sală. Când am văzut câtă lume era, am intrat într-o panică nebună şi i-am spus lui Mitran că mă duc să fac un duş. N-a zis nimic, iar eu, îmi amintesc, am intrat în cabină, m-am dezbrăcat şi am intrat sub duş. Apa şiroia pe mine şi mă rugam la Dumnezeu să mi se întâmple ceva să nu mai pot să urc pe scenă. Mi-era groaznic de frică. La un moment dat m-au dezmeticit bătăile în uşă ale lui Mitran care mi-a zis că ar fi cazul să nu uităm de ce ne aflăm aici. Cântăm, sau ne îmbăiem?!"

AMFITRION LA TEATRUL MIC
În 1980, Alifantis a fost opt luni în turneu. "Am colaborat atunci cu Mirabela, Post Scriptum şi Maria Naghi – îşi aminteşte Aurel Mitran. Am ajuns să facem foarte multe spectacole, iar Nicu a propus să-l aducem ca invitat pe Andrieş. Alifantis ajunsese să fie un fel de amfitrion al concertelor de folk de la Teatru Mic."

ssdsdsds
Citeşte mai multe despre:   nicu,   alifantis,   aurel,   mitran,   aurel mitran

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de