x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Mănăstiri care nu mai sunt

0
Autor: Luminita Ciobanu 16 Noi 2009 - 00:00
Mănăstiri care nu mai sunt
Vezi galeria foto


Monumente de arhitectură şi de înaltă spiritualitate, locaşuri de cult unde cu evlavie se adunau credincioşii să participe la Sfânta Liturghie au pierit sau au fost schingiuite în anii comunismului.



Bucureştiul a avut privilegiul de a deţine numeroase biserici clădite de domnitori şi boieri credincioşi. Odinioară, în oraşul lui Bucur se găseau vreo 800 de locaşuri de cult, astfel că aproape fiecare stradă avea biserica ei. Capitala fusese binecuvântată şi cu mai multe mănăstiri frumoase, înconjurate de construcţii ce adăposteau chiliile monahilor sau atelierele mănăstireşti. Unele au rămas în istorie, altele au fost dislocate pentru a se face loc unor clădiri grandioase, după proiectele Epocii de Aur.

Edificii care au rezistat, secole de-a rândul, în faţa cutremurelor, năvălirilor duşmanilor sau focului au căzut la simplul gest al ridicării mâinii lui Nicolae Ceauşescu. Câteva biserici au fost salvate din faţa buldozerelor, prin translare. Locaşurile de cult translate au fost însă bine mascate între blocurile ale căror structuri erau ridicate în cea mai mare grabă. Bisericile erau ascunse doar de teamă că, atunci când vor trece prin faţa acestor aşezăminte sfinte, oamenii să nu-şi facă de prea multe ori semnul crucii. Cel mai crunt a fost lovit Dealul lui Mihai Vodă. Sfintele locaşuri au fost făcute una cu pământul şi ne-au rămas drept amintire doar în fotografiile îngălbenite de vreme din colecţiile muzeelor şi Arhivelor Naţionale. Tăvălugul sistematizării a cuprins însă numeroase zone ale Capitalei. Au dispărut sau au fost mutilate multe mănăstiri: Complexul Mănăstirii Mihai Vodă, Complexul Mănăstirii Văcăreşti, Mănăstirea Cotroceni, clădirea Sinodului Antim, Schitul Maicilor. Au dispărut până şi formele de relief, precum Dealul lui Mihai Vodă, care a fost nivelat, iar cartierul Uranus a fost demolat pentru a se face loc Casei Republicii (actualmente Palatul Parlamentului), dar şi cartierului Victoria Socialismului. Din fericire, căutând soluţii considerate de unii imposibil de pus în practică, inginerul Eugeniu Iordăchescu a salvat de la demolare, prin translare, 18 biserici din Bucureşti, dar şi clădiri care altfel ar fi fost făcute una cu pământul.

AU FOST DEMOLATE SCHITUL MAICILOR ŞI MĂNĂSTIREA COTROCENI
Primul complex mănăstiresc ce a căzut pradă buldozerelor a fost Schitul Maicilor, ansamblu de o frumuseţe rară, construit în 1726, în vremea voievodului Nicolae Mavrocordat, avându-o drept ctitor pe Tatiana Hagi Dina, călugăriţă sub numele de Timotheia Monahia sau Kiriaki Schimonahia. După ce a scăpat din robia turcilor, Tatiana Hagi Dina a vrut să-i mulţumească lui Dumnezeu şi a construit Schitul Maicilor. În 1951, locaşul a devenit paraclis patriarhal.

Drama ce avea să cutremure oraşul lui Bucur începea aici, în 1982, prin translarea bisericii. Era cel dintâi locaş de cult mutat de pe aşezământul său din Strada Schitul Maicilor nr. 23 la 245 de metri, pe Strada Antim Ivireanul, într-un spaţiu dosnic, în spatele unor blocuri. Chiliile, în stil brâncovenesc, şi clădirile unde funcţiona Institutul Biblic au fost demolate. După translare, biserica a funcţionat doar o lună, locaşul de cult fiind închis în urma unor decizii luate de Partidul Comunist. "Schitul Maicilor se afla exact unde este acum curtea Palatului Parlamentului, într-un cartier deosebit al Bucureştiului. Mitropolitul Nifon Criveanu a trecut la Domnul în această biserică, în timpul predicii. Au existat mai multe tentative de demolare a acestei biserici. A fost salvată de părintele patriarh Iustinian, care, la prima tentativă de demolare, a mutat într-o noapte atelierele Patriarhiei în chiliile din jurul bisericii şi aşa a reuşit să mai amâne demolarea. Apoi s-a găsit această soluţie a translatării realizată de domnul ing. Eugen Iordăchescu, cel care în momentul de faţă este implicat în echipa Patriarhiei Române pentru viitoarea Catedrală Patriarhală. Dânsul a reuşit să salveze mai multe biserici. Noi suntem siguri că această biserică a fost salvată şi de Maica Domnului pentru că ctitorii acestei biserici au pus-o şi sub ocrotirea Maicii Domnului. După translare, a fost aşezată în spatele blocurilor care găzduiesc mai multe ministere. Între 1982 şi 1995 - timp de 13 ani - nu s-a slujit în ea, apoi în 1995 a fost restaurată, apoi în luna noiembrie a aceluiaşi an a fost resfinţită şi a reintrat în circuitul liturgic. În acest moment este o biserică frecventată de credincioşi din toate cartierele bucureştene", ne-a spus părintele Constantin Stoica, preot paroh al bisericii cu hramul Bunei Vestiri de la fostul Schit al Maicilor.  

Biserica Mănăstirii Cotroceni a fost sacrificată doi ani mai târziu, în 1984, pentru ambiţia conducătorului megaloman. Ridicată între 1678 şi 1681 de domnitorul Şerban Cantacuzino, biserica era pictată de renumitul zugrav Pârvu Mutu. Domnitorul Şerban Cantacuzino a îndrăgit mult acest aşezământ, unde obişnuia să locuiască mai ales pe timpul verii. Din dragoste pentru Cotroceni, domnitorul şi-a exprimat dorinţa de a fi îngropat în biserica ctitoriei sale, ceea ce s-a întâmplat. Locaşul de cult a fost reparat după cutremurul din 1940, însă şapte ani mai târziu avea să fie închis definitiv. Ansamblul mănăstiresc a fost deschis în 1950, iar până în 1976 aici a funcţionat Palatul Pionierilor. Un an mai târziu, la cutremurul din 4 martie 1977, biserica a fost grav avariată, după ce fusese neîngrijită vreme de 30 de ani. În 1984, biserica a fost demolată din ordinul lui Nicolae Ceauşescu. În pronaosul bisericii se găseau mormintele lui Şerban Cantacuzino, Matei Cantacuzino, Iordache Cantacuzino, Radu Cantacuzino şi cel al principelui Mircea, fiul regelui Ferdinand.

Din fericire, prin grija specialiştilor cu credinţă-n Dumnezeu, a fost recuperat iconostasul sculptat, de o mare valoare artistică, câteva elemente din piatră şi obiectele de cult. Osemintele au fost depuse la Biserica "Fundenii Doamnei", ctitorie a marelui spătar Matei Cantacuzino, pentru a fi reînhumate la 16 septembrie 2004 în Memorialul de la Cotroceni. Biserica a fost reîntregită şi sfinţită în această toamnă.  

ce-a mai rămas din Dealul lui Mihai Mutilarea şi distrugerea bisericilor a continuat. În 1985, cel mai de preţ complex monumental al oraşului de pe Dâmboviţa - Complexul Mănăstirii Mihai Vodă, ctitorit de bravul domnitor în anul 1594 -, complex care a adăpostit Arhivele Statului din 1866, a fost făcut praf şi pulbere.

La poalele Dealului Mihai Vodă se găsea cândva "Lacul Adânc", pe malul căruia se afla în anul 1564 Biserica Alba Postăvari, purtând hramul Sf. Nicolae. Lăcaşul de cult a primit numele de Alba-Postăvari, după îndeletnicirea celor care prelucrau postavul şi îl albeau în apele Lacului Adânc. Despre această biserică se spune că Mihai, pe când era ban al Craiovei, într-una dintre călătoriile sale, a fost prins din porunca domnitorului Alexandru cel Rău, care vedea în banul Craiovei un rival de temut. Trecând prin faţa Bisericii Postăvari, Mihai a cerut să fie lăsat să se roage în locaşul de cult, pentru a fi salvat de la moarte. Speriat de figura impunătoare a lui Mihai, călăul a aruncat securea şi a fugit. După ce a scăpat de la osândă, în 1594, Mihai Vodă a ctitorit mănăstirea care-i poartă numele, păstrându-şi astfel făgăduinţa făcută la icoana Sfântului Nicolae. Din 1635, Biserica Albă Postăvari devine metoc al Mănăstirii Mihai Vodă.  Prin 1980-1981 au început  lucrările pe Dealul lui Mihai Vodă. Pământul escavat zi şi noapte era depozitat în jurul bisericii, încât, în 1983, mormanele ajunseseră până la jumătatea ferestrelor. În luna octombrie 1984 au început lucrările de translare a bisericii şi au fost finalizate în martie 1985. Locaşul de cult a fost dus la o distanţă de 289 de metri, pe cheiul Dâmboviţei, între blocurile de pe Strada Sapienţei. Aici se găseşte şi astăzi icoana făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae.

Văcăreşti, distrusă fără milă
Complexul Mănăstiresc Văcăreşti a dispărut la 20 ianuarie 1987 în aceeaşi zi cu paraclisul cu acelaşi nume.

A fost ras de pe faţa pământului, fără milă. Complexul Monumental Văcăreşti, a cărui piatră de temelie a fost aşezată în 1716, era un edificiu inestimabil al artei româneşti medievale din vremea lui Nicolae Vodă Mavrocordat. O vreme a fost închisoare după ce, în 1848, generalul rus Luders a transformat Văcăreştii în  puşcărie pentru copiii revoluţiei muntene. Tot închisoare a fost şi în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, dar şi a regelui Carol I. Biserica a fost considerată însă cea mai frumoasă şi mai importantă realizare a arhitecturii româneşti din secolul al XVI-lea. În 1973, închisoarea a fost dezafectată şi se stabilise refacerea locaşului de cult. Mănăstirea Văcăreşti a fost însă distrusă în totalitate după ce Nicolae Ceauşescu s-a gândit să creeze în Palatul Patriarhiei un muzeu al victoriei socialismului, iar pentru Patriarhie să fie reamenajat Complexul Mănăstirii Văcăreşti. Patriarhul Teoctist s-a opus acestei decizii, de neacceptat. Deranjată, neobişnuită cu vreun refuz, Elena Ceauşescu a ordonat distrugerea mănăstirii pentru a face loc unui complex sportiv imens. Graba demolării nu le-a dat răgaz specialiştilor să recupereze nimic din frumosul complex monumental.

Mănăstiri de odinioară

De-a lungul vremii, Bucureştiul a pierdut din bisericile şi mănăstirile sale, pentru a face loc unor obiective importante. Iată ce spunea Constantin Bacalbaşa în "Bucureştii de altădată": "Bucureştii au fost un oraş cu foarte multe biserici; aproape pe fiecare stradă era o biserică, însă multe din ele eu fost dărâmate. Pe Calea Victoriei, numai între Cheiul Dâmboviţei şi Piaţa Teatrului au fost dărâmate trei: una era Biserica Măgureanu, în faţa Liceului Sf. Sava; a doua era Sf. Ion, pe locul unde se află astăzi Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni; a treia, Biserica Sărindar, pe locul scuarului Cercului Militar". Toate trei erau mănăstiri. La acestea se adaugă mănăstirile: Stelea, construită în anul 1580 şi dărâmată în 1850,  Caimatei (a lăutarilor), construită între anii 1730 şi 1732 şi demolată în 1891 pentru realizarea Bdului Carol, Mănăstirea Domniţa Bălaşa, aflată pe Podul Calicilor (Calea Rahovei), construită în 1744 cu trei nave, arsă în 1838, reparată în 1842 şi demolată în 1871. La acestea se adaugă mai multe locaşuri de cult pe care Marele Foc din martie 1847 le-a mistuit sau le-a avariat, fiind ulterior demolate.

Citeşte mai multe despre:   Postul Craciunului

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de