x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Pridvoarele cerului

0
Autor: Daniela Cârlea Şontică 16 Noi 2009 - 00:00
Pridvoarele cerului


Şi dintre locuitorii cetăţii lui Bucur au fost destui cei care au zidit mănăstiri cu gândul că ar prinde bine în vârtejul lumii nişte ochiuri limpezi de apă. Şi bine au făcut domnitorii şi boierii cu inimă largă şi pungă plină, că în marele oraş au clădit astfel de locuri ale sfinţeniei.



Doar şi pe aici au fost şi sunt păcate, şi pe aici au fost şi sunt oameni care să ceară iertare, care să aducă slavă lui Dumnezeu. La început de post, gândul şi pasul ne conduc mai des spre vetrele monahale. Am mers şi noi în mănăstirile Capitalei şi am cules câteva sfaturi şi gânduri de suflet, redând, pe măsura spaţiului, câte ceva din istoria şi prezentul vieţii călugăreşti din cetate.

Un părinte vedea în orice mănăstire o tindă a Raiului, un loc în care, cu puţină străduinţă, dar şi cu multă stăruinţă, creştinul poate pregusta bucuriile vieţii fericite din ceruri. Într-adevăr, orice om care merge cu tot sufletul la mănăstire, odată intrat pe poartă simte cum timpul capătă alte dimensiuni, cum tot ce se petrece acolo este altfel. Poate este astfel pentru că acolo oamenii nu mai aparţin lumii şi tot ce se face între zidurile acelea se face din perspectiva veşniciei, a vieţii care urmează după această viaţă. La mănăstire, orice lucru stă sub semnul ascultării, fiecare rugăciune are în sine nu doar persoana monahului, ci întreaga omenire. Cei care de-a lungul istoriei au devenit ctitori de mănăstiri au fost conştienţi că au deschis spre cer o poartă, nu doar pentru sine - ştiut fiind că pentru ei se vor ruga zilnic generaţii şi generaţii de călugări -, ci şi pentru toţi cei care se vor situa pentru un timp în aceste pridvoare ale cerului.

Citeşte mai multe despre:   terapii

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de