Cu totul de aur

Există undeva, la capătul pământului, o lume cu totul şi cu totul de aur pe care doar minţile curate o văd.

Pe poarta acestui ţinut se intră călare pe spinările roibilor fermecaţi, cu şaua de aur lucitoare în soare. Copile frumoase cu părul greu de preţioasele carate aşteaptă de peste mări şi ţări câte un Prâslea cel voinic cu merele de aur sau câte un Făt-Frumos cu părul de aur să le aducă ţinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte sau măcar să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi.

ÎMPĂTIMIRI
În operele literare din vremuri mai apropiate de noi, aurul apare şi ca obiect preţios în sine, dorit de inimile lacome ale unora şi de ochii hulpavi ai altora. Motivul doririi aurului ca bun care exprimă avuţia şi poziţia socială apare în "Ţiganiada" lui Ion Budai Deleanu, "Principele" lui Eugen Barbu, în romanele sadoveniene "Creanga de aur" şi "Fraţii Jderi", ca şi în nuvela "Comoara" a lui Ioan Slavici.

Din perspectiva patimii pentru nobilul metal, interesant este şi romanul "Arhanghelii" de Ion Agârbiceanu. Într-un sat din Ardeal, unde se află o exploatare minieră şi unde s-au descoperit zăcăminte de aur, ideea îmbogăţirii peste noapte schimbă radical modul de raportare al semenilor unul faţă altul. Notarul Iosif Rodean, principalul acţionar al minei aurifere, este orbit de strălucirea bogăţiei şi de putere, aşa încât cei din jurul lui devin pur şi simplu terorizaţi numai la gândul că ar trebui să i se adreseze.

Găsirea aurului în apropierea satului face din femeile simple, care altădată lucrau pământul şi îşi vedeau de munca lor tradiţională, nişte personaje fără identitate, care se lenevesc trăind mai mult din cumpărat. Pe lângă murdăria pe care o aduce patima aurului apare ca o purificare povestea de iubire dintre fiica notarului şi tânărul cu suflet curat, Vasile, candidatul la preoţie şi la mâna fetei. Operă a unui preot, romanul "Arhanghelii" este moralizator dacă ne gândim la faptul că împătimitul exploatator de aur sfârşeşte în nebunie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea, în nuvela "Hagi Tudose" ni-l descrie pe cel mai mare şi mai credibil avar al literaturii române, Hagi Tudose. Este memorabilă scena în care acesta "se văzu topind, el, cu mâna lui, bulgări de aur, turnându-i în strachină şi sorbindu-i cu lingura". Îşi gustă la propriu aurul doar înainte de moartea sa pe grămada cu galbeni.

AURUL VERSULUI
La George Coşbuc, în "Atque nos", aurul are înţelesul de timp trecut în care totul era ideal, frumos, iar vitejia popoarelor nu avea seamăn: "Văd pe Pipăruş-viteazul trecând muntele de aur,/ Şi-l văd cum se razboieşte c-un nedumerit balaur", şi "Tipurile drăgălaşe toate-mi trec pe dinainte,/ Şi-mi revoacă-un veac de aur, plin de farmec dulce-n minte".

În buna tradiţie simbolistă, Alexandru Macedonski vorbeşte în "Rondelul de aur" despre valenţele materiale şi ceea ce corespunde aurului în planul afectivităţii: "Căldură de aur topit,/ Şi pulbere de-aur pe grâne,/ Ciobani şi oi de-aur la stâne,/ Şi aur pe flori risipit.// În toţi, şi în tot, potopit,/ El bate din aripi păgâne (...) Pământul, sub vrajă, rămâne,/ Şi orice femei se fac zâne,/ Cu suflet din flăcări răpit,/ Căldură de aur topit". Tot el descrie în "Noaptea de decemvrie" puterea emirului din Bagdad, care este înconjurat de movile de argint şi aur, iar visul său prevestitor este adus de un arhanghel de aur. Visul ademenitor spre Meka îi arată zarea aurită, deşi sfârşitul îi e mai puţin strălucitor.