Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Sofia Vicoveanca este o nestemată a Bucovinei, conturată din doinele, baladele şi cântecele de joc pe care cu vocea sa inconfundabilă ştie să le dăruiască românilor de pretutindeni. Din Vicovul natal până-n Banat sau Andaluzia sună Bucovina: cântă Sofia Vicoveanca. A doinit la Sevilla pentru familia regală a Spaniei, dar s-a bucurat la fel de mult şi pentru un gest de caritate adus bătrânilor din căminele sociale.
Sofia Vicoveanca este o nestemată a Bucovinei, conturată din doinele, baladele şi cântecele de joc pe care cu vocea sa inconfundabilă ştie să le dăruiască românilor de pretutindeni. Din Vicovul natal până-n Banat sau Andaluzia sună Bucovina: cântă Sofia Vicoveanca. A doinit la Sevilla pentru familia regală a Spaniei, dar s-a bucurat la fel de mult şi pentru un gest de caritate adus bătrânilor din căminele sociale.
Vicov. Dragostea pentru cântec a moştenit-o de la mama sa, “bogată sufleteşte, care însă nu îndrăznea să cânte în lume”.
Înainte să devină Vicoveanca, a urcat pe scenă sub numele real, Sofia Fusa. Ulterior i s-a spus Sofia Vicov, iar cum numele de Vicoveanu îl aveau prea mulţi, până la urmă, a ajuns Vicoveanca. “Tata m-a dojenit spunându-mi: «Ce, nu vrei să-mi porţi numele?», dar eu i-am replicat că trebuie să fiu disciplinată în breasla artistică şi să fac ce mi se cere”, spune interpreta.
Debut. După ce a absolvit Şcoala Populară de Artă din Suceava a participat la un concurs şi a fost angajată, în anul 1959, ca solistă de muzică populară în Ansamblul de cântece şi dansuri “Ciprian Porumbescu” din aceeaşi localitate. Când a urcat pe scenă, la începutul anilor ’60, timiditatea o paraliza. “Stăteam ţeapănă, ca un ţăruş, dar în timp am devenit stăpână pe mine. Mi-am propus să nu-i dau timp publicului să mă studieze şi, făcându-l să mă asculte cu atenţie, îl duceam în lumea cântecului meu. Am încercat să pun tot sufletul în ceea ce am făcut, să-mi dăruiesc întreaga fiinţă celor care mă ascultă. A fost gândul care a stat la temelia carierei mele”.
ÎNTÂLNIREA CU MARIA TåNASE. Cariera i-a fost marcată de momente importante, care i-au călăuzit paşii. Primul dintre ele s-a petrecut în primăvara anului 1962. Aflată în turneu prin ţară cu Ansamblul “Ciprian Porumbescu”, a fost înştiinţată că trebuie să plece la Bucureşti, pentru preselecţia soliştilor care urmau să reprezinte România la Festivalul Mondial al Tineretului de la Helsinki. “Întâlnirea şi repetiţia cu orchestra au avut loc la Ateneul Român, dirijor fiind Victor Predescu. Din cauza timidităţii, ţineam mâinile la spate, în timp ce cântam. După ce am terminat, am fost chemată în sală chiar de doamna Maria Tănase, care îi urmărea pe tinerii interpreţi. Mi-a zis direct că îi place cum cânt şi că nu-i rău că ţin mâinile la spate. Dar mi-a mai zis ceva: «Atenţie! Fruntea sus şi să nu te-ncrunţi». Acela a fost marele noroc al meu: să stau de vorbă cu marea doamnă a cântecului neamului”.
LA CHIŞINåU. În septembrie 1988, Sofia Vicoveanca a înregistrat o pagină memorabilă alături de “Lăutarii” lui Nicolae Botgros pe scena Palatului Naţional din Chişinău. “Îmi rămâne la suflet Basarabia. Am fost acolo în 1988 şi am simţit o trezire la neam. Era pe vremea lui Gorbaciov, iar eu am fost prima interpretă ajunsă acolo. A fost emoţionant, după spectacol nu se mai putea pătrunde pe scenă. Oamenii s-au înghesuit la concert, iar publicul a plâns ascultând-o.
REGELE SPANIEI. O altă amintire dragă Sofiei Vicoveanca este legată de Sevilla, unde a ajuns în 1992, la Târgul “Expo ’92”. Participanţii s-au înghesuit la standul ţării noastre după ce i-au ascultat cântecele. Tot acolo, Sofia Vicoveanca a avut prilejul să se întâlnească şi să discute cu membrii familiei regale a Spaniei, care se interesau de folclorul românesc.
Simplitate. Sofia Vicoveanca spune că pe scenă i-a plăcut o prezentare simplă, pentru a se putea dezvălui singură: “Consider că graiul, cântecul şi costumul pe care îl port vorbesc de la sine. Simplitatea şi sobrietatea m-au însoţit pretutideni. Întotdeauna am preferat să calc pe pământ. Nu mă consider vedetă, vedete sunt în altă parte, eu vreau să rămân o slujitoare fidelă a cântecului popular. Vedete sunt cele care se lăfăie în lux. Eu, la fel ca la începutul carierei mele, caut, scormonesc pentru a aduce frumosul şi adevărul din tradiţia noastră populară.
FILMUL. Din carieră nu au lipsit nici peliculele cinematografice. A jucat în multe filme, a avut roluri grele, precum cel al Vitoriei Lipan şi, de fiecare dată, pentru a intra în pielea personajului, şi-a amintit lucruri care au marcat-o de-a lungul vieţii. Când a interpretat rolul Domnicăi, mama unui haiduc, Darie, a retrăit o scenă din copilărie care şi acum o emoţionează profund: “Eram după «eliberare», dar pădurile noastre falnice încă adăposteau fugari-partizani. Într-o zi, tot satul era în alertă şi drumeagul ticsit de oameni. Cineva îl trădase pe un haiduc, iar jandarmii au reuşit să pună mâna pe cutezătorul şi temutul fugar. Ca să dea un exemplu celor prezenţi, ca nu cumva şi alţii să-i urmeze faptele, l-au doborât cu o lovitură şi l-au legat de coada unui cal, imens. Au dat bici armăsarului, iar acesta a luat-o la fugă pe drumeagul plin de gropi şi hârtoape. Nori de praf s-au ridicat, iar din neînfricatul flăcău, ale cărui plete măturau pământul, ţâşnea sângele. Nimeni din mulţime nu mişca, doar privirile erau plecate, ca pentru rugăciune. Dintr-odată, o femeie mărunţică la trup, cu faţa desfigurată de durere, s-a aruncat asupra trupului şi, târându-se prin praf, ştergea pietrele de sânge cu părul ei. Nu slobozea o lacrimă, dar faţa îi era descompusă. Era mama haiducului”.
ÎMPåRåTEASA SOFIA. La puţin timp după lansarea peliculei “Sarea în bucate”, se afla la Bucureşti, împreună cu nora sa, pentru a merge la un medic. “Am ajuns mai devreme faţă de programare şi aşteptam, înfofolită şi nemachiată. La un moment dat, o fetiţă care trecea pe lângă mine i-a spus mamei ei: «Mamă, uite-o pe doamna împărăteasă din “Sarea în bucate”!» Mi-am dat jos şalul şi am luat-o în braţe. Mi-a făcut cel mai mare compliment din viaţă, iar vorbele ei au fost o tămadă mult timp pentru sufletul meu”.
Carte. Sofia Vicoveanca dovedeşte un real talent şi în ce priveşte poezia şi desenul. O parte din încercările sale artistice în acest sens au fost strânse în volumul intitulat “Dureri ascunse”, apărut la Editura suceveană “Cuvântul nostru”, în 1996. Un alt volum de poezii, dublat de un amplu eseu autobiografic intitulat “Cu inima-n palme”, a fost publicat în 2004, la Editura Bibliotecii Judeţene “I. G. Sbiera”.
“Ce sunt? Sunt un fir de praf minuscul pe acest pământ – în Univers. Ce-a fost stârnit de un vehicul, în lumea asta fără sens. În rotocoale mari mă-nvârt, fără sprijin, fără rost, şi-s dusă pe aripi de vânt prin locuri unde n-am mai fost. De ce ne zbatem să fim NOI, când totu-i hărăzit de SUS? Că eşti în vânt sau în nori, contează înc-un fir în plus?”, astfel se întreba Sofia cu privire la propria existenţă într-una din poeziile sale din volumul “Dureri ascunse”.
“Publicând aceste pagini, nărui toată intimitatea mea. Ştiu, ştiu că-mi omor tot trecutul, dar, în speranţa că voi răscoli amintirea unor trăiri deosebite în memoria şi sensibilitatea unor posibili cititori, m-am apucat de scris. Prefer să dau pe faţă senzaţiile care mă stăpânesc, să le aştern pe hârtie, decât să mă las mistuită de ele... Dacă Victor, soţul meu, ar fi acum lângă mine, mi-ar fi mult mai uşor... Dacă sinceritatea lipseşte, nu suntem fireşti, adevăraţi. Acest volum este o picătură a sufletului meu prea plin, care a dat pe dinafară. O picătură dirijată spre poezie. Am simţit nevoia să mă descarc sufleteşte. Vin cu poezia în faţa ascultătorilor mei fideli, aşa cum m-aş duce la biserică să mă împărtăşesc preotului. Nu încerc să-mi fac din poezie a doua profesie! Nu vreau să jignesc sensibilitatea profesioniştilor în literatură, dar nici pe cea a ascultătorilor mei fideli. Nu vin cu pretenţia de a rămâne în atenţia criticii literare. Nu renunţ în nici un fel la statutul meu de cântăreaţă. Dacă pe scenă sunt dinamică, iar câteodată vulcanică, în faţa florilor mă rup, în faţa cântecului păsărilor ameţesc, natura, în general, îmi sporeşte sensibilitatea. (...) Cu neliniştea cred că ne naştem. Este un destin al celor care îmbrăţişează arta. Dacă ar fi altfel, ne-am mulţumi cu ceea ce am făcut. Căutăm mereu şi cred că vom muri căutând. (...) În poezie m-am comportat ca şi în cântec. M-am trezit cu o idee, am frământat-o îndelung, apoi ea a curs, aşezându-se pe hârtie. (...) Publicul, pe care-l respect cu sfinţenie, m-a făcut să sorb din ulciorul cu apă vie, mi-a dat aripi să zbor”, mărturiseşte Sofia Vicoveanca.
