Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Vlad Micu, fiul Sofiei Vicoveanca, a făcut şcoala de muzică de gura părinţilor, dar şi-a dat seama că nu e făcut pentru aceasta, aşa că a ales să devină operator la TVR.
Vlad Micu, fiul Sofiei Vicoveanca, a făcut şcoala de muzică de gura părinţilor, dar şi-a dat seama că nu e făcut pentru aceasta, aşa că a ales să devină operator la TVR.
Mândru de mama sa a fost de când se ştie, dar afirmă că în copilărie n-a fost conştient de celebritatea ei. “Eram copilul mamei. Nu ştiu dacă a fost ceva special, adică nu cred că am realizat. A fost o copilărie normală. În turnee eram un fel de copil de trupă, eram puştan, aveau grijă de mine. În general mă lua cu ea când era angajată la Ansamblul «Ciprian Porumbescu», în turnee prin zonă, pe la mare. Câteodată mai veneau şi ceilalţi copii ai angajaţilor. Cu siguranţă au fost momente speciale. Pentru mine avea doar o altă meserie faţă de părinţii altor colegi. Bun, poate pleca mai mult în străinătate, dar cam atât. Mai târziu am devenit conştient de valoarea mamei, de modul în care era percepută de ceilalţi. Faptul că dădea autografe pe stradă, se vorbea la televizor de ea, dar am luat-o ca pe un lucru firesc.”
Şcoala. Cu toate că nu avea un program de invidiat, Sofia Vicoveanca era cea care se întâlnea cu profesorii fiului său şi îi urmărea situaţia şcolară. Vlad Micu parcă zâmbeşte ruşinat când îşi aminteşte de isprăvile de altădată: “Din păcate nu eram un elev foarte sârguincios, chiar cu disciplina stau destul de prost. Tata a fost o singură dată şi s-a jurat în momentul acela că nu mai calcă pe la şcoală, pentru că nu-i în stare să primească tot ceea ce primea. La şedinţe mama nu putea să meargă, că nu o prindeau mai deloc acasă, dar venea în alte zile şi tot primea veştile urâte. Săraca, primea...patalamaua”.
O anumită doză de simpatie a resimţit pentru că era copilul Sofiei Vicoveanca, dar nu la şcoală, “Din contră, ştiu că unii profesori credeau că sunt puţin mai aşa, mai profitor, din cauza asta. Deşi nu era cazul. N-am fost crescut în spiritul acesta. O luam pe spinare mai des decât toţi colegii mei. În alte situaţii, când aflau cine e mama, mă întrebau ce mai face şi mă rugau să-i transmit admiraţia lor, urările de sănătate şi toate celelalte. Fără îndoială, conta.”
Muzica. Fiul Sofiei Vicoveanca a făcut pian opt ani într-o şcoală de muzică, însă cu pianul nu a mai “dialogat” de zece ani şi nici nu are vreo intenţie. “Aşa se purta, să ai cultură muzicală. Dar mi-am dat seama că nu-s făcut pentru asta, că n-am nici o legătură cu instrumentul. Vedeam cum ceilalţi colegi învăţau pianul mult mai repede, pricepeau mult mai repede. Din timpul şcolii mi-am dat seama că nu sunt ca ceilalţi. Erau copii care făceau performanţă în clasa a XI-a. Mi-am dat seama că nu sunt ca ei. Sunt conştient de ceea ce pot face. Am dus-o până la capăt, din dorinţa mamei. Cei opt ani de şcoală de muzică mi-au folosit. Nu cânt, dar mă ajută foarte mult în meseria pe care o fac acum. Sunt operator, dar lucrez foarte mult pe divertisment şi îmi este mult mai uşor să înţeleg un interpret. Să ştiu ce se întâmplă pe o scenă. Dar aşa, să fi practicat... Sincer, n-am mai cântat de zece ani. N-am pus mâna pe pian. A fost chinul prea mare. Am spus că am terminat, am dat examenele şi nu mă mai convinge nimeni să pun mâna pe pian. A fost o înţelegere cu ai mei. Le-am promis că încerc să îmi iau examenul cu brio, să nu îi fac de râs, dar după aceea să nu îmi mai pretindă să pun vreodată mâna pe pian”.
Copii. Fiul a devenit la rândul său tată. Are două fetiţe pe care le-a numit Ana Sofia şi Maria Cătălina. “Sofia e un nume cu tradiţie la noi. Îmi place. Ana şi Maria sunt nume româneşti. Asta am căutat, dacă se poate să aibă şi-un sfânt. Cea mare are 8 ani şi cea mică merge pe 5”, zice Vlad cu dragoste în glas. L-am rugat să ne spună dacă nepoatele Sofiei ar putea să-i calce pe urme, deşi el însuşi nu s-a gândit niciodată să urce pe scenă. “Cea mare nu are nici o treabă cu muzica, îi place în schimb să privească baletul. Probabil că ar fi vrut să şi facă. Eu n-am insistat. Am ştiut despre ce este vorba şi am zis că nu este meserie spre care să-ţi îndrumi copilul. Efectiv, trebuie să vrea el, să tragă de mine, să facă balet sau muzică. Cea mică mi se pare că ar avea ceva înclinaţii muzicale, dar este pur şi simplu o părere. Lucrurile se vor limpezi şi se vor aşeza în timp. Nu pot să îmi imaginez că o facem artistă. Artist, dacă eşti, eşti fără să te facă cineva în mod special. Oricum ele vor decide ce carieră îşi vor alege. Pot să vin cu sfaturi oriunde, dar n-aş sfătui pe nimeni să se facă artist, decât doar dacă vrea. Este vorba de mult chin, multă muncă şi nu întotdeauna ţi se răsplătesc efortul şi dăruirea. Un om care urmează orice în zona artei chiar trebuie să vrea el, nu să fie îndemnat”.
Profesionişti. “Piesele preferate din repertoriul mamei sunt probabil cele mult mai vechi pe care le-am ascultat şi care mi-au rămas. Mergeam cu ea prin turnee, pe la spectacole şi mic copil fiind mi-au intrat în subconştient. Şi acum tresar când le ascult. Cele de pe primele discuri le ştiu destul de bine. «Jocul arcanului», «Of urât şi iar urât». Am şi filmat-o de câteva ori şi le ştiu bine. De multe ori la filmări, le alegeam eu. Ne sfătuim. Mama îmi cere părerea câteodată. Mi se pare normal ca în TVR să am prioritate să o filmez eu pe mama. E mai uşor să comunic, poate şi interesul este mai mare din partea mea. Profesional vorbind, comunicarea este mult mai uşoară între mine şi ea. Probabil că mă alege pe mine tocmai pentru această comunicare, dar are şi încredere în mine”, spune Vlad Micu, care face din meseria sa o artă.
Pasiune. Ce a spus Sofia Vicoveanca atunci când fiul său a ales meseria de operator? “A fost puţin mai dificil, pentru că am renunţat la o facultate, m-am dus la alta şi am pus-o în faţa faptului împlinit. Când i-am spus că merg la facultatea de operatorie, ea trebuia să plece a doua zi sau chiar în ziua respectivă într-un turneu în Statele Unite, pentru şase luni. Mi-a zis că îmi aleg o meserie grea, lucru pe care îl ştiam şi eu. Mai rău a fost cu tata, acolo am avut dificulţăţi. Am renunţat la inginerie. În ’89-’90 era la mare modă să te faci inginer. Eu am terminat liceul în ’89 şi atunci se credea că de viitor este să ieşi ori medic, ori inginer. Nici măcar avocat. Poate economist. Am făcut un an şi mi-am dat seama că nu-i de mine. Mă jucam din liceu cu o cameră de filmat, cu un aparat foto. Asta-mi plăcea, mi se părea uşor.” Asta face şi acum Vlad, filmează. A moştenit de la mama sa hotărârea şi pasiunea de a face ceea ce îl reprezintă.
