Ţara şi poarta de lemn

Despre muzica de astăzi, despre familie, despre ţară şi dorul cumplit, despre satul care piere...

Este altfel muzica de astăzi sau sunt altfel spectatorii? "Scena e un miraj. Muzica e o bucurie. E o bucurie să poţi dărui. E un dar de la Dumnezeu. Albina merge şi culege polen de unde ştie ea că trebuie. Aşa face şi spectatorul. Dar nu trebuie să se facă infuzie numai cu un gen de muzică. Însă şi în ziua de azi dacă-i dai unui om un fel de muzică, decibeli, la un fel de muzică, până la urmă omul ăla dă din cap.

Dar e vorba şi despre tăvălugul de azi, care e aşa de mare că nu lasă «biblioteca» să se aşeze. Industria muzicală s-a schimbat. Se fabrică vedeta, nu se mai lansează acum. A devenit industrie, se fardează mult. Suntem obişnuiţi să primim muzica altfel. Mi-e frică de faptul că nu mai ştim să fim simpli, nu mai găsim firescul. Dacă nu te urci cu sinceritate pe scenă, nu reuşeşti. Pentru că publicul care vine să se hrănească sufleteşte nu simte parametri pe care-i are sufletul tău. Este ca şi spuma de pe lapte. Se duce. Când este versul bun şi muzica gândită situaţia se schimbă."

TRANDAFIRI
Înainte de '89, Hruşcă a păşit de puţine ori dincolo de hotarele României. "Afară am cântat destul de târziu, după '90. Înainte de '90 am fost de trei-patru ori. Am fost cu Vasile la două festivaluri. La Berlin: la Festivalul Cântecului Politic. Dar n-avea nici o legătură pentru că mai degrabă muzica era un fel de protest. Bineînţeles că am fost prelucraţi să nu luăm legătura cu unii, cu alţii. Nu ştiam ce se întâmplă cu politica externă a României. Trebuia să nu faci poze cu anumiţi artişti. Puteai să mergi, dar să stai închis «în casă». Iar noi nu înţelegeam.

După aceea am fost la Soci. S-a luat şi un premiu, cu o piesă a lui Vasile, «Îmbrăţişarea mării». Cel mai bun text închinat Mării Negre. Şi o dată la bulgari am fost cu Ansammblul Tineretului, la Plevna. Eu am cântat în bulgară o melodie de-a lui George Ţărnea: «Baladă patriei». Uite, nici pe asta nu am înregistrat-o pe nici un disc, nici «Imn vizionar»: «Ţară de crini, ţară de meri/ Zămislitoarea mea de rouă/ Prin floarea petrecută-n veri / Cu dulce miez de pâine nouă/...» are trei strofe. După prima strofă am cântat în bulgăreşte. Şi n-am mai spus «Ţară de crini», am spus «Stranana rozâi», - ţară de trandafiri. Iar ei au câmpurile acelea de trandafiri. Când am spus «stranana rozâi» s-a ridicat sala în picioare."

Apoi, încet-încet a trecut Oceanul, iar acum este mândru că pe lângă flori, primeşte lacrimi adevărate de la românii chinuiţi de dorul ţării. "În '90 am avut pentru prima oară o chitară adevărată. Am fost la nişte prieteni în Philadelphia şi de acolo mi-am adus Innovation, cum avea pe atunci Socaciu. Şi am făcut patru-cinci concerte. În acea perioadă de patru luni, cât am stat eu, în New York erau Doru Octavian Dumitru, Dan Spătaru, Elena Cârstea şi un impresar. Şi ne-a adunat în patru concerte. Şi mi-a dat ideea: se pot face afară concerte! Nu ştiam că voi rămâne peste un an acolo.

A fost greu, n-a fost uşor, mi-am făcut un vad acolo, am luat-o de la început, pentru că românii erau obişnuiţi să facă spectacole pe lângă biserici, unde sunt sălile acelea cu scenă, cu sunet. Am făcut un prim concert în '94 într-un amfiteatru al Conservatorului din Toronto."

Străinătatea nu e dulce, dar dacă eşti puternic reuşeşti. Cel puţin asta înţelegem din povestea lui Ştefan Hruşcă. "Am avut necazuri la început din partea comunităţilor româneşti care nu m-au lăsat să-mi pun afişele. Nu-mi place să-mi amintesc. Am făcut în '94 primul concert de colinde şi un concert de creaţie. Am avut inspriraţia în '94, am plătit o companie profesionistă şi am înregistrat totul. Anul următor am făcut un concert de colinde în teatru. Nu mi-a fost uşor, pentru că am plătit 6.000 de dolari, dar am readus românii în teatru.

A fost o perioadă de acomodare, eram foarte suspicios priviţi. Unii veneau din lagăre de emigrare. Ne-au acceptat destul de greu. Noi care venisem după Revoluţie n-aveam nici o vină. Dar s-a schimbat total această situaţie. Mi-e foarte uşor acum să fac un turneu. Cu trei luni înainte rezervăm sala, punem în vânzare biletele, se vând în Toronto şi Montreal prin E-Buy. Trebuie să nu renunţi niciodată. Aşa am ajuns apoi în Germania. Am fost şi în Spania unde am avut 10 concerte. Erau prezenţi români, dar şi spanioli".

PREŢUIRE
Ştefan Hruşcă este foarte iubit de românii din ţară, dar mai ales de cei din străinătate pentru puterea pe care o are să le readucă ţara în inimă prin minunatele sale colinde. "La colinde există acea stare, diferită de cealaltă perioadă a anului. Perioada Crăciunului e specială, există o stare de înălţare. La un moment dat, îmi spunea cineva: «De ce cânţi numai colinde? Ce eşti zălud?» Şi i-am spus: «Măcar să rămân cu eticheta asta de colindător!» Şi se pare că aşa am rămas (râde!) Şi nu mă supăr. 

Cum mă numea George Ţărnea: «Dascălul nostru de colinde». Şi îmi place. M-am reîntors, uite, ca un curcubeu, aşa peste ani, la «Flori de măr» pe care l-am cântat prima dată. În '90 am scos albumul de colinde. Şi nu se întâmpla acest lucru dacă nu era Revoluţia din '89, pentru că la un moment dat nu mai aveam voie să cântăm colinde. Nu mai aveai voie să spui nici «Flori de măr». Nu mai aveai voie să cânţi nimic cu Cel de Sus. Dar la Crăciun eram la mama acasă şi cântam acolo, cu prietenii şi rudele.

După vreo 18 ani am făcut anul trecut o seară de Crăciun precum făceam în tinereţe. Am cântat din josu' satului până sus. Colinda este ca o identitate a mea. Mă confund cu ea şi pot să o rostesc cum doar mama o făcea când eu eram mic.

La românii din Canada şi America starea colindului este şi mai înălţătoare. Am făcut primul concert de colinde la 26 decembrie. Fiind cu colindul în ţară mi-au rămas foarte puţine zile de colinde în Canada. Şi la 26 decembrie 2004 am făcut un concert într-o sală aproape de autostradă, într-un palat al rugăciunilor. Pentru că de Crăciun românii petrec în familie. Şi le-am dat ocazia pe 26 să vină la un concert. Şi au venit.

E o bucurie, îi văd cum vibrează că dorul e cumplit. Mai ales de Sărbători. Ţara nu se confundă cu nimic. Locul de naştere. Aia este ţara ta şi nu ţi-o ia nimeni. Dacă tu renunţi la ea, e treaba ta. Dar tot a ta este. Şi chiar dacă eşti supărat pe o situaţie, pe cineva, eşti supărat, dar nu pe locul naşterii."

FAMILIE
Copiii, asemeni tatălui lor, s-au molipsit de frumos. "O, coconii mei! Fac muzică. Au luat lecţii la pian. Băiatul e în clasa a XII-a, fata în clasa a III-a. E diferenţă mare de vârstă între ei. Se împacă, dar câteodată se mai şi chinuiesc unul pe altul. Ştefan face şi chitară. Acum şi-a făcut o trupă. I-am spus că aşa am început şi eu. A început să creeze şi el. Mă aşteaptă să merg acasă să le pun staţia pe care o am eu, să facă repetiţii, pentru că până acum au făcut repetiţii la colegi, acum m-aşteaptă să facă şi la mine. Are preferaţii lui, trupele astea care apar, noi, dar îl las în pace.

Ascultă însă şi Beatles, Queen, Denver. Cea mică, Andra, face şi balet, îi place şi clasicul, dar se ia şi după fratele ei. Cântă şi cântece care nu sunt de vârsta ei, iar mai nou a învăţat-o feciorul meu să intre pe YouTube să-şi caute muzica preferată. Nu ştiu ce se va întâmpla, dar m-aş bucura ca măcar unul dintre ei să cunoască mirajul scenei."

Turneele îl ţin departe de familie uneori şi asta doare. "La nevastă-mea-i place de mine (râde). Ne-am cunoscut la Iaşi, e frumoasă, e deşteaptă. A fost dragoste la prima vedere. Ne-am ales bine unul pe altul. A fost şi este frumoasă. Mi-e dor de copii şi de soţie. Mai ales în perioada Crăciunului. Mi-e greu să-i aduc aici pentru cinci-şase zile. Doar când sunt în vacanţă. Fiului meu îi place în România, a fost de mai multe ori. Fetiţa a fost doar la botez. Când m-a văzut făcând bagajele ar fi vrut să meargă cu mine. Avea spectacol de teatru, dar l-a înregistrat soţia mea, să-l pot vedea. Mă bucur că ştiu româneşte. Mă bucur că pot să-i las pe uliţa din Ieud, pentru că sunt convins că se vor descurca."

Lumea se schimbă, satul e în pericol de dispariţie, sau un anumit parfum al său. "Mai am două surori, am pierdut-o pe sora cea mare de la Timişoara acum 10 ani, o am pe Rodica, la Timişoara, cu soţul şi cu fata şi o am pe sora cea mică, de la Bucureşti. Şi îl am pe tata acasă. Satul nostru suferă nişte intervenţii chirurgicale cumplite. Dispar lucruri care ţin de identitate: poarta de lemn, casa de lemn, apar clădiri cu tot felul de arhitecturi. Iar după ce strici nu mai poţi să repari frumuseţea şi parfumul de acolo."

Discuţia aceasta s-a încheiat nu în biroul în care începuse, ci în curtea Muzeului Naţional al Satului Dimitrie Gusti. Din dor de ţară, Ştefan Hruşcă a simţit nevoia să calce desculţ prin curtea şi pe prispa de la Ieud...