x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Asul comediei

0
Autor: Rodica Mandache 18 Feb 2008 - 00:00

Un actor fe­no­menal, gene­ros, atent, un as al im­pro­vizaţiei, un actor cu har şi câte alte cuvinte dragi pentru ce înseamnă Ştefan Mihăilescu-Brăila în sufletul Dorinei Lazăr

Era inepuizabil în comedie. Orice actor care trăia alături de el se bucura de “creaţie”, spune Dorina Lazăr.

 

Un actor fe­no­menal, gene­ros, atent, un as al im­pro­vizaţiei, un actor cu har şi câte alte cuvinte dragi pentru ce înseamnă Ştefan Mihăilescu-Brăila în sufletul Dorinei Lazăr:

 

Cum ţi-l aduci amin­te la-nceputuri?

Dorina Lazăr: Am debutat alături de el când am ve­nit la Teatrul Giuleşti într-o frumoasă piesă a lui Robert Tho­mas, care se petrecea în lumea circului, “Freddy” – el avea rolul principal şi era foarte bine. Era uluitor. Mi-era frică de el. Circulau vorbe că e dificil, că e ciudat. I se dusese buhul de partener câinos. N-a fost deloc aşa! A fost extrem de generos şi atent. Deşi nu am vorbit cu el niciodată despre asta, eu credeam că ne leagă un secret. Mama mea a fost actriţă, la începuturi la Teatrul din Brăila, unde a fost şi el. Cred că au fost colegi, cel puţin aşa mi-a plăcut să cred, că mă protejează. A fost o plăcere să joc alături de el. 

 

Bucuria creaţiei

Ai învăţat ceva de la el?

Îl priveam cu neruşinare. Ticuri comice, un fel al lui de a se mişca. Era inepui­zabil în comedie. Orice actor care trăia alături de el se bucura de “creaţie”, devenea creativ. Sigur, fiecare cu mijloacele lui. Era un as al improvizaţiei. Îi plăcea să găsească accidente creative ca să dea prospeţime scenei şi să-i facă pe parteneri să găsească bucuria jocului. În “Freddy” juca un clovn. Acţiunea se petrecea în lumea circului. El de “ACOLO ERA”. Era aşa de verosimil. Puteai să-l duci la circ, să se bată cu clovnii de meserie, ar fi ieşit câştigător. 

 

Seriozitate de chirurg

Putea juca bufonii sha­­kespearieni, nu cre­deţi?

Putea juca orice. Îşi lu­crase rolul cu o minuţiozitate de artizan şi cu o seriozi­tate de chirurg. Deşi im­pro­viza genial, nimic nu era în­tâm­plător. Era aşa de grozav că uneori mă transformam din  actriţă partener în spec­ta­tor, rămâneai cu gura căs­cată. De altfel, asta se-ntâmpla când jucai cu el într-o comedie. Râdeai, te bucurai, avea poftă de joc. În “Gâlce­vile din Chioggia” de Carlo Gol­doni, abia aşteptam să intre el în scenă. 

 

Dar ce făcea?

Personajul lui vorbea stâlcit, într-un dialect. Nu ştiu ce făcea, cum vorbea, că înţele­geai tot şi nu-nţelegeai nimic. Era un rol de performanţă. Avea geniu. Era la aceeaşi înălţime cu George Constantin şi Toma Caragiu. Nu trebuie să uităm oame­nii cu har, care au lăsat urma aia de neşters în teatrul românesc. S-au scris fel de fel de cărţi despre fel de fel de oa­meni, dar nici una despre Co­zo­rici, Rauţchi, Jeanneau Mari­nes­cu, Ştefan Mihăilescu-Brăila. Eu nu înţeleg nici cine pro­pune, nici cine dispune. 

 

Cum ai spune în câteva vorbe cine era?

A fost un nume, uriaş actor. De neuitat. Ce să spun mai mult. Sunt mândră că l-am cunoscut.

 

De uitare sau de aducere aminte nu e nu­mai omul vinovat…

E o vitregă-mpărţire. Actorii din centru şi cei de la periferie. Deşi valoric era pe locul lui, împachetarea era cumva de rudă săracă. Nu ştiu cum, fiind actor la Giuleşti, trebuia să pleci de aici ca să capeţi tresele de mareşal.

 

O perioadă  fantastică

Paradoxul e că şi pu­blicul, şi critica, şi ac­to­ri­mea, toţi ştiau ce valo­rează, dar...

Teatrul Giuleşti a avut mereu perioade fantastice. Prima – cea cu spectacolele Bre­cht, cu regizorii Lucian Giur­chescu şi Horia Popescu. Alta – cu ruşii, cu spectacolele extraordinare Maiakovski – “Baia”, “Aristocraţii” – Po­go­din, “Trage­dia optimistă” – Vse­­volad Iva­nov, “Puterea în­­tunericului” de Lev Tolstoi – cu regizorii Mihai Dimiu; Dinu Cernescu cu “Măsură pentru măsură” de Shakes­peare, “Meşterul Manole” de L. Blaga, “Nunta lui Fi­ga­ro” de Beaumarchais. Şi apoi cu Alexa Visarion – “Woy­zeck” de Büchner, “O noapte furtunoasă” – Caragiale.

 

Şi acum cu Radu Afrim, Galgoţiu, Sandu Dabija. Sala de la Giuleşti ar trebui să poarte un nume.

Sala de la Giuleşti a avut o soartă tristă, a suferit o trans­formare nefericită. Ade­vărat, succesele lui Brăila sunt legate de sala de la Giu­leşti. El, doamna Deleanu, Ştefan Bănică au domnit ca nişte regi la sala de peste Podul Grant.

 

“Ştefan Mihăilescu-Bră­ila, actor viguros, cu o intuiţie pe care am mai văzut-o la George ­Constantin, un actor care tot timpul era proaspăt, ziceai că se aseamănă în calităţi, dar nu se asea­mănă ­psihologia, îl comparam cu Jean Ga­bin. Acel ­filtru spiritual cu care mânuia persona­jul demonstra că este un actor de geniu”

Emil Hossu, actor

 

“Nu e nimeni profet în ţara lui, dacă ar fi trăit într-o lume cu scena­rişti care să scrie pentru el, atunci putea să se due­le­ze cu orice ma­re actor al lumii. Era convins că-i era la înde­mâ­nă cuce­ri­rea Hollywoodului”

Emil Hossu, actor

“De la început a fost un actor foarte serios. Avea aura unui mare actor. Nu era vulgar. Când punea piciorul pe scenă, totul înflorea în jurul lui, cu graţie şi fine­ţe. Era un actor uluitor”

Cătălina Buzoianu, regizor

 

Relaţie specială cu scena

“Ştia aşa de multe... Avea şi o ştiinţă a povestirii cu farmecul lui Panait Istrati sau al celuilalt brăilean – Fănuş Neagu. Şi hazul lui era special. Umorul lui intra într-o zonă halucinantă. Cred că dacă ar fi scris şi nu numai ar fi povestit, ar fi fost un mare scriitor. Poveştile lui aveau savoare şi inte­ligenţă. Era gro­zav!”, îşi amin­teşte Cătălina Bu­zoianu.

Dincolo de prietenia care i-a legat, regizorul Cătălina Buzoianu consi­deră că seriozitatea care îl caracteriza pe carismaticul actor a fost magică. “De la început era un actor foarte serios. Avea aura unui mare actor. Nu era vulgar. Când punea piciorul pe scenă totul înflorea în jurul lui, cu graţie şi fineţe. Era un actor uluitor. În afara comicului dulce şi duios avea o zonă poetică. Eu l-aş fi distribuit în “Cyrano de Bergerac” de Edmond Rostand. Avea o relaţie specială cu scena. Era un foarte talentat actor poetic. N-avea complexe. Putea să joace oricând Harpagon şi să fie cel mai bun. Îl văd jucând orice. Avea zona asta tragicomică, în care putea să exceleze. Gândeşte-te că a jucat Brecht şi Eugen Ionescu, atunci la început şi a fost excepţional. Şi oricând se suia pe scenă, în jurul lui totul devenea înfloritor, plin de viaţă, miraculos.”

  • Rodica Mandache

 

Chaplin, modelul genialului

Rodica Mandache: Ai jucat cu el în “Secretul lui Bachus”! Era bun în rol, nu-i aşa?

Emil Hossu: Eu eram acolo în timp ce năştea personajul. N-am puterea să spun în cuvinte ce-am simţit atunci. Era dumnezeiesc. 

 

Rodica Mandache: Eraţi prieteni?

Emil Hossu: Nu! Nu ştiu. Am stat mult împreună şi vorbeam despre profesie: a-nvăţat actoria singur, “ca la o facultate particulară”, vizionând filme, filme, filme. Chaplin a fost modelul lui. 

 

Rodica Mandache: Am învăţat toate secretele repede!

Emil Hossu: Aşa-mi spunea. Avea observaţii pe care numai un actor de geniu le poate avea. Personajul Moceanu, din “Ciuta”, era genial. Îşi gândise ­personajul... avea un ţigaret de lemn, din acelea din târg, adică cel mai bogat om, era meschin şi îl manevra tot timpul cu un rânjet de te băga în răcori. Sau “nea Puiu Bumbescu” din Bachus, Dumnezeule! Era înfricoşător. Dar nu mai era el, era altcineva, personajul. 

 

Rodica Mandache: Te iubea?

Emil Hossu: Aşa cum ştia el şi cum putea el, cred că da. Nu ştia să se prefacă. Era ­fascinat de această meserie cum n-am mai văzut pe altcineva. 

 

Rodica Mandache: Avea complexe într-un fel?

Emil Hossu: Nu era genul. Mărturisea fără jenă cantitatea redusă de studii şi poate şi de cultură pe care o suplinea cu o intuiţie genială. 

 

Rodica Mandache: Ţi-e dor de el?

Emil Hossu: Mult! Dar aşa de trist a fost sfârşitul, încât ştiu bine că n-aş fi vrut să-l văd oricum. De câte ori ne întâlneam eram fericit. L-am admirat mult. Nu ştia să mintă pe scenă.

 

Actor cu instinct genial

“Era genial. «Regele moare» a fost un spectacol cuminte şi cinstit. Spectacol de început. Care nu era absurd. Lumea se bulucea să-l vadă. Spectacolul avea un decor uluitor semnat de Paul Bortnovsky. Decorul şi Ştefan Mihăilescu-Brăila. Un actor cu instinct genial şi intui­ţie artistică, spune Alexandru Repan. Juca în acelaşi timp Brecht şi Ionesco, care nu-s la îndemâna oricui. E nevoie de un actor intelectual. Şi el, care nu avea cultura necesară, avea intuiţie. Genială intuiţie.”

  • Rodica Mandache

 

O familie... cu hazul pus în faţă

 

S-au cunoscut la Brăila, de unde erau amândoi: “Eram o elevă de liceu. Am fost prietenă cu so­ţia lui, o femeie superbă şi hazoasă, spune Că­tă­lina Buzoianu. Era actriţă la «Teatrul de pă­puşi». Foarte talentată. Semăna cu Betty Boop. Erau o familie cum n-am mai văzut. Nimeni nu mi-a dat o asemenea senzaţie de cuplu. Ce comoară de haz era ea. Ce mult se iubeau. Îi văd mereu împreună, cu hazul pus în faţă. Erau veşnic îndrăgostiţi. Ea era tonică şi-l completa. Revolta ei era prin bancuri. Mi-aduc aminte cum povesteau prima sărutare. Ea râdea şi spunea: «Mi-a băgat o carenă-n ochi!». Eu râdeam cu lacrimi. Şi el mă-ntreba: «Plângi de emoţie?». Erau adorabili şi veseli, îşi aminteşte doamna Buzoianu. “Ştia totul despre toţi. La Brăila era o atmosferă cosmopolită. Se vorbea greaca, tur­ca, rusa, ucraineana, idiş. Brăila vorbea toate limbile oraşului într-o singură limbă. Era foarte iubit ca om al oraşului, care reuşise dincolo de măsura obişnuită. Povestirile lui îmi dezvăluiau un aspect al oraşului pe care nu l-am ştiut decât prin el. Mitologia Brăilei”.

  • Rodica Mandache

  

Venea şi nu mai era el...

“Actorul Brăila înseamnă primele mele spectacole, primele succese care m-au făcut actor care dă autografe. Pentru asta e şi Ştefan Mihăilescu-Brăila responsabil: Vorbesc despre «Ciuta», pe care Geo Saizescu a pus-o la Televiziune în 1969. Un mare succes, după care lumea a început să mă oprească pe stradă şi să mă recunoască, îşi aminteşte Emil Hossu. Brăila a fost, nu, e un actor genial. Sunt într-o admiraţie nebună. Venea la filmare şi nu ştia ce se filmează, nu i se dăduse textul, i se explica, el stătea cu el doar cinci minute, după care venea şi nu mai era El.”

  • Rodica Mandache

 

Citeşte mai multe despre:   Braila,   emil,   actor,   rodica,   hossu,   rodica mandache,   mandache

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de