x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

La moartea lui Brăila

0
Autor: Rodica Mandache 18 Feb 2008 - 00:00

A murit la 19 septembrie 1996. Singur. Părăsit. Uitat.

A murit la 19 septembrie 1996. Singur. Părăsit. Uitat.

 

William Shakespeare scria în “Mult zgomot pentru nimic”: “Nu preţuim un bun la justa lui valoare atâta vreme cât ne bucurăm de el. Dar îndată ce ne lipseşte ce s-a pierdut, îi exagerăm valoarea, îi descoperim meritul pe care nu voia să ni-l arate pe când era cu noi, al nostru”.

Pygmalionul lui Brăila poate fi socotită dna Deleanu. Ea este cea care l-a adus în Bucureşti şi l-a cultivat. A fost un moment când la Teatrul Giuleşti cele mai uluitoare spectacole se legau de numele lui Mihăilescu-Brăila. La moartea lui a scris: “A plecat dintre noi un actor. Ştefan Mihăilescu-Brăila. A jucat ca nimeni altul în «Baia» de Maiakovski, «Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită» şi «Domnul Puntila şi sluga sa, Matti» de Brecht şi a făcut o mare creaţie în «Regele moare» de Eugen Ionesco la Teatrul Naţional. A pri­mit premii în teatru şi premii în film. Acum 30 de ani l-am văzut în «Inspectorul de poliţie» de Prestley. Am fost foarte impresionată de jocul lui original şi am făcut tot ce-am putut ca să-l iau la Teatrul Giuleşti, unde eram directoare. Rămâne actorul care a ştiut să facă din orice rol o bijuterie”.

 

DE CE? Dar de ce a murit? Se spune că a fost neîngrijit. Se spunea că a făcut Alzheimer şi că pe urmă un accident vascular. Chira Dragomir, cumnata sa: “Chestia cu Alzheimerul eu nu o pot accepta. Au fost trei accidente vasculare. Unul – primul foarte uşor – o hemipareză pe partea stângă, care a fost reversibilă, în sensul că pe parcurs de două săptămâni i-a dat drumul şi la picior, şi la mână. Al doilea a fost mai complicat. A fost internat. Eu am aflat întâmplător, ştii cum se află totul – că de două săptămâni este părăsit în Spitalul nr. 9. Doctorii erau revoltaţi că de două săptămâni nimeni nu întrebase de el şi atunci i-am telefonat surorii mele. A treia pareză i-a atacat centrul vorbirii, şi-a pierdut memoria. Groaznic. El avusese o me­mo­rie nemaipomenită, adică dacă citea un text de două, trei ori, îl memora. Fără nici un fel de efort. Vai, avea o memorie fantastică şi deodată n-a mai avut-o. A trebuit să reînveţe al­fa­betul. Dar eu zic aşa că la el nu a fost foar­te grav, a făcut tratament şi i-a revenit me­mo­ria. Asta după al doilea accident vascular, după al treilea a murit. Dar diagnosticul de Alzheimer a fost pus gratuit, după părerea mea”. 

 

SINGUR. Dan Benga (regizor tehnic) a trăit un episod dramatic: “Eu nu l-am prins jucând. Îl ştiam de la televizor. Dar la înmormântare doamna Dorina Lazăr m-a trimis cu o coroană de flori. Ne-am dus cu maşina teatrului la crematoriu. Ajungem acolo şi ce vedem? O mare de oameni. «Nici nu se putea altfel, m-am gândit, doar nea Fane era actor mare.» Erau vreo 700 de oameni. Mi se făcuse şi teamă că n-o să ajung cu coroana din cauza aglomeraţiei. Înaintam, înaintam, dar nu recunoşteam pe nimeni. Mă apropii de cruce, citesc. Nu era numele lui nea Fane. Era alt mort. Am început să-l caut. În fiecare cameră era câte un mort. Treceam în fugă. Nu era prea uşor. L-am recunoscut după nas. Era nea Fane, foarte bine îmbrăcat şi singur. Da, era absolut singur. Avea o lumânare aprinsă. M-am învârtit pe-acolo. Nu aveam cu cine vorbi. Am pus coroana lângă nea Fane. Am mai stat vreo 30 de minute şi am plecat acasă”.

 

Doamna Deleanu

Doamna Deleanu a fost directoarea Tea­trului Muncitoresc CFR, care s-a transformat în Teatrul Giuleşti, schimbat la rândul lui în Teatrul Majestic, iar astăzi a primit numele de Teatrul Odeon. A avut un direc­to­rat foarte lung. A fost o mare directoare de teatru. Era un director temut, respectat, era în top. Nu cred că a fost iubită, pentru că di­rec­torii nu sunt iubiţi. E lege. Doamna De­lea­nu credea numai în reuşită. Era sigură de sus­ţinerea oamenilor şi a lui Dumnezeu. Nu fă­cea decât ce voia şi ce-i plăcea. Era un di­rec­tor care citea. Fără limită. Era autodidactă, îşi educase pasiunea pentru cultură singură, în­văţa mereu. Avea o ironie tăioasă care muşca rapid, avea umor şi-i plăcea să te-ntă­reşti şi să iasă scântei. Se plictisea în linişte şi tihnă. Era o persoană tonică. Doar zâmbea întins, dar de râs nu râdea. Dar zâmbetul ei era pas­telat în foarte multe culori de nenumărate umori. Sarcastic, sardonic, sensibil, dulce, implicat, responsabil, maliţios şi mai ales punitiv. Serios şi înţelegător. Niciodată rău, doar rece. Şi niciodată neinteresat.

Îi plăcea, adora să-ncerce gradul de risc al furtunilor, căci se definea prin Vivere pe­ricoloso. Era o aventurieră. Era foarte vie, vitală şi energică. Şi toţi o iubeam în felul nostru. Nu avea mentalităţi îngheţate şi principii învechite. Dar avea o disciplină facută parcă la Polul Nord. Când se supăra era crunta Walkiria. Îi plăcea să iasă la luptă în câmp deschis. Provoca şi accepta duelul cu patimă şi câştiga de fiecare dată. Am văzut-o în cele mai stranii situaţii. Era fascinantă când avea în faţă un om care se dezlănţuia, care plângea şi care striga. Avea răbdarea unei vietăţi sălbatice care stă la pândă. În luptă, răbdarea e o armă de te­mut. Doamna Deleanu a fost un director pe vârful piramidei. Doamna Deleanu a făcut vedete, a schimbat menta­lităţi, obiceiuri. Ştia că-i posibilă transformarea, şi-o cerea dur şi cu severitate. Nu era “comodă”, dar era amuzantă şi mereu “altfel”. Era fluc­tuantă în intensitate, lipsită de pre­ju­decăţi, paradoxală.

S-a stins de singurătate şi dor. Pentru ea anii în care a ieşit la pensie au fost ca o moarte. Nu putea respira decât prin teatru. Mă suna de câte ori făceam ceva “nou”, “bun” sau “ciudat”. Îi promiteam mereu că o să trec pe la ea. Mă-ntreb acum dacă ceilalţi făceau la fel. Şi-n februarie-martie, când ne-am apucat de adunat material despre domnul Brăila, a fost târziu. Am sunat-o: “Rodica, eu nu mai primesc pe nimeni! Gata!” Am tot căutat-o de câteva ori şi nu peste multă vreme Dorina Lazăr m-a sunat să-mi spună că Doamna Deleanu a murit! Ce ciudat sună! A plouat în acea zi, de parcă se spărsese cerul. Lumea plecată-n concediu…

Am rămas orfani, toţi cei pe care ea ne-a dorit la teatrul ei – Teatrul Giuleşti!

Citeşte mai multe despre:   teatrul,   doamna,   doamna deleanu

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de