Un drum al ei...

Data naşterii: 21 aprilie 1963. Părinţii: Maria şi Vasile.

Data naşterii: 21 aprilie 1963. Părinţii: Maria şi Vasile.

Primul dintre cei trei copii ai familiei Stepa. Cînd mama era însărcinată, au văzut filmul "Zboară cocorii". De acolo prenumele, de la Tatiana Samoilova. Mama, olteancă din Gorj, tata, moldovean din Roman. Doi nefericiţi. Mama a fost dată slugă de la 10 ani, iar tata a fost dat copil la regiment. Au fugit amîndoi în Valea Jiului, să scape de sărăcie şi de umilinţă. I-a unit suferinţa şi muzica. S-au întîlnit acolo unde m-am născut: Lupeni, judeţul Hunedoara. Valea Jiului. Un loc de o frumuseţe nemaiîntîlnită de mine, cu Retezatul de o parte şi Parîngul de cealaltă, munţi pe care i-am colindat, cautînd fie afine, fie zmeură, fie ciuperci, fie relaxare. Am avut o copilărie minunată, cu puţine jucării, dar cu multe jocuri. Cea mai mare bucurie pentru noi era atunci cînd tata ne făcea nişte plăcinte speciale din cartofi, reţetă moldovenească, cele mai bune "po­tloage". Pînă tîrziu, atunci cînd ştia că vin acasă, tata mă aştepta cu "potloage". Am încercat şi eu reţeta; niciodată nu le-am făcut atît de bune ca el. Am "călărit" o singură tricicletă toţi trei, pe care tata o repara mereu cînd o treceam de la unul la altul. Am fost înconjurată de muzică din prima zi a vieţii, părinţii mei s-au cunoscut cîntînd şi, dacă n-au avut bani mulţi, au avut destulă frumuseţe în suflet şi dragoste pentru noi (pentru mine şi pentru fraţii mei) ca să ne simţim întotdeauna speciali. Şi cred că aşa am şi fost. Fraţii mei au fost foarte talentaţi. Daniel a cîntat ani de zile la saxofon, la clape, fără să facă nici o şcoală, şi cred că a fost cel mai talentat dintre noi. Pe Vasile l-a pasionat de mic electronica şi, la un moment dat, nu exista aparat în Lupeni pe care el să nu-l poată repara. Am încercat să-mi fac părinţii mîndri de mine şi să le împlinesc visele; cele pe care le-am putut împlini. Şi am încercat, mai ales în ultimii ani, în care le-a fost greu şi-au pătimit, să le fac suferinţa mai uşoară şi să simtă cît de mult îi iubesc. Am cîntat prima dată pe o scenă cînd eram la grădiniţă. Probabil că am avut emoţii, pentru că, la jumătatea cîntecului, am uitat textul. Apoi, părinţii mei m-au dat la balet, la vioară şi la pian. Am făcut vioară 8 ani, ca instrument principal. Mi-ar fi plăcut mai mult pianul, dar nu aveam bani nici de pianină. Am plecat cîţiva ani din Valea Jiului, ca să-mi găsesc un drum, dar, paradoxal, acelaşi drum m-a adus înapoi. Am făcut Liceul de Arhitectură din Bucureşti, am stat în cămin şi a fost primul loc în care am auzit muzică folk şi în care m-am şi îndrăgostit pe viaţă de acest fel de muzică; direct, simplu, în care vii în faţa publicului cu un text, o voce şi o chitară şi trebuie să intri în sufletul omului. Pentru că făcusem vioară ani de zile, nu mi-a fost greu să cînt la chitară. La început am cîntat, desigur, cîntecele altora. Mult mai tîrziu am început să scriu eu însămi. Tatăl meu a fost miner, fraţii mei au fost mineri. Unul dintre ei, Daniel, lucrează şi acum într-o mină din Ungaria, unde s-a stabilit de cîţiva ani şi unde şi-a întemeiat familia. Eu însămi am lucrat ani de zile la mina Lupeni. N-am întîlnit în toată viaţa mea de pînă acum, şi am întîlnit multă lume, oameni mai frumoşi la suflet ca minerii. Sensibili, nefericiţi, cu nenorocul deasupra lor şi cu fatalitatea în destin. Pentru mine, şi ridurile pe care le scrie cărbunele pe chipurile minerilor sînt frumoase. Pe un album al meu am înregistrat "Imnul minerilor", cîntec foarte vechi, care s-a cîntat şi în 1929, în care se spune:

"Afară grijă şi nevoi,
În mină Dumnezeu cu noi,
Deasupra noastră nu e cer,
C-aşa e viaţa de miner".

Marea bucurie

Tatiana alături de fiul său Cătălin, pe cînd acesta avea trei ani

M-am căsătorit foarte tînără şi am greşit. Din fericire, din această mare greşeală a vieţii mele a venit şi cea mai mare bucurie a ei: băiatul meu, Cătălin. Cînd el avea aproape un an, m-am despărţit de tatăl lui şi apoi am intrat în Cenaclul Flacăra. Părinţii mei m-au ajutat şi au fost şi părinţii lui, în lungile perioade de turneu. Fratele meu, Vasile, a fost tatăl pe care nu l-a avut niciodată. Au fost perioade grele şi pentru el, şi pentru mine, dar au învins lucrurile care ne uneau. Am trecut prin multe împreună, mai ales în ultimii ani, am pierdut amîndoi oamenii pe care îi iubeam cel mai mult, dar aceste momente mi-au arătat ce copil minunat am, ce suflet frumos are, cît e de sensibil şi ce norocoasă sînt că este lîngă mine. Ascultă multă muzică bună şi cîntă doar pentru sufletul lui. N-a vrut să trăiască în Bucureşti şi, chiar dacă atunci nu mi-a căzut bine, încep să-i dau tot mai multă dreptate. Acolo, în locul copilăriei mele, şi-a găsit liniştea şi bucuria. Se iubeşte de ani de zile, din liceu, cu Alina, cea frumoasă, cuminte şi cu suflet mare. O consider de multă vreme copilul meu. A avut grijă de el şi de oricine a avut nevoie de ajutorul ei.